Autobuzul şi şoferul lui
Autobuzul era una dintre acele mijloace de transport care
inspira omului normal curiozitate, teamă şi respect, toate
adunate într-un sentiment ciudat, inexplicabil. Punând piciorul
pe scara uzată, dar legată zdravăn cu o sârmă, prezumtivului
călător trece o clipă prin minte regretul că nu şi-a întocmit un
testament, că nu şi-a trăit viaţa cum a dorit şi că tocmai în
noaptea premergătoare călătoriei nu făcuse dragoste cu...
Tâmpita! Nici măcar cu privirea nu-l condusese până la uşă...
Ce fericiţi erau americanii: aveau Viagra la preţuri convenabile
şi plecau fără vreo remuşcare în călătorie. Ei, dar asta era viaţa:
cu bucuriile şi dramele ei. Însă, până una-alta, lumea aştepta pe
peronul autogării sfârtecat, parcă, de schijele unui unui obuz,
încercând să-şi bandajeze sufletul cu liniştitoarea zicere:
„Las'că nu-i Dracu’ chiar atât de negru...” Nuuu! Autobuzul era
de-a dreptul tricolor; probabil că şoferul, dintr-o pornire
sentimental-patriotică, se dedase la această metodă originală
tocmai pentru ca lumea să-i cunoască trăirile. După câteva
momente de linişte, cineva zise categoric:
- E, păi ăsta-i autocarul cu care i-a adus Traian pe romani
în Dacia Felix!... - Las-o, domnule, naibii de Dacie Felix, ţipă un ins cu
figură de boxer muşcat de ureche şi căzut din ring, că m-a
jumulit de singurele mele economii... Şi-apoi, chestia cu Traian
n-are nici un chichirez: 'mneata nu vezi că scrie pe autobuz