Nora ataşatului comercial
Când m-am întors din exil, am găsit-o pe Lioara Bener
măritată cu fiul unui ataşat comercial dintr-o ţară africană.
Alcătuiau o pereche interesantă: ea blondă-blondă, el negru –
abanos. Dar, fiindcă se căsătoriseră din dragoste, susţineau
amândoi că erau fericiţi. Aveau un băieţel de culoare
creolageu-mulatrie, o corcitură de care le era jenă ambilor
părinţi: Lioarei, pentru că era prea negru, lui, pentru că era prea
alb. Adică avea o culoare a pielii care o făcea pe mama Lioarei
să plângă ori de câte ori îl vedea, iar mama fiului ataşatului
comercial, cu fiecare vizită la tânăra famile, îşi mai înfigea
câte-o pană de struţ în nări. Noroc, spuneau gurile rele, că
ataşatul oprise vizitele la timp, că altfel ar fi trebuit să întervină
ecologiştii pentru salvarea struţilor. Altfel, toţi jucau foarte
bine şi elegant teatru, uimind vecinii de vilă şi o parte
însemnată din salariaţii ambasadei africane. Lioara se împlinise
bine de tot şi când micuţul Gavriluţ-Kimbo Rajik-Vasilescu
Jamba – nume care, de altfel, echivala cu un întreg arbore
genealogic, abia împlinise patru luni, Lioara se pregătea pentru
o nouă naştere. Era destul de explicabil având în vedere că nu
împlinise, încă, un sfert de secol de viaţă, iar dacă lucrurile
meregeau după o probabilă/posibilă voie a Domnului, existau
şanse reale ca familia fiului ataşatului, continentul african şi
lumea să sporească, din punct de vedere demografic, cu încă o
duzină de hibrizi în decurs de câţiva ani.