Uraaa! Îmi refac viaţa
Căderea mea în adolescenţă n-a avut nimic spectaculos,
dar m-a cam lăsat perplex. Fiindcă de la înălţimea unei jumătăţi
de secol de viaţă, totul părea să fi apucat pe un făgaş bine
dimensionat şi suficient de solid pentru a nu reacţiona la seisme
sentimentale. Mai ales că, în urma divorţului scăpasem, în
sfârşit, de o convieţuire purtată ani de zile în spate şi în suflet
ca pe un blestem. Şi eu şi fosta nevastă ne cramponasem de un
ceva cu mult mai vulnerabil decât ne puteam noi închipui,
decât ne venea nouă să credem. De fapt, nici nu cred că
stătusem vreodată să analizăm ce se întâmpla de-adevăratelea
cu noi şi de unde naiba pornea răul care ne măcinase atâţia ani
de zile. Orbecăisem prin viaţă alături, oftând din când în când,
revoltându-ne sau certându-ne într-un ritm din ce în ce mai
accelerat însă. Iar în una din zile, la finalul unui conflict
condimentat cu mahalagisme de ultimă speţă, care scosese pe
palier majoritatea locatarilor, ea sau eu, nu mai ştiu care, am
pronunţat cuvântul „divorţ”; însă nu ca de obicei, ci cu patimă,
hotărâre şi, cred acum, ca o răzbunare deplină şi definitvă. A
fost mai uşor decât ne-am fi aşteptat: copii nu aveam, lucrurile
şi tot ce credeam noi că ne unea în căsnicie, era o falsă
impresie. Am convenit că eram doi oameni raţionali şi chiar
intelectuali, drept care am considerat absolut nepotrivit să
facem tărăboi pentru un obiect sau altul. Am împărţit totul în
cea mai perfectă ordine şi disciplină, trăind parcă sentimentul