de sofisticat, de a readuce, de a retrăi nişte ani, nici măcar nişte
momente. Deci, refacerea vieţii e o amăgise pentru oamenii
creduli şi cam tâmpiţi. Pe de altă parte, refacerea ar fi însemnat
reluarea întregului şi nu pe felii convenabile, ceea ce, să fiu
sincer, nu mi-ar fi convenit deloc. Preferam să fiu bătrân şi
singur – vorba poetului – decât tânăr şi să iau prostia de la
capăt, să suport cu frică de Dumnezeu altă fiinţă zănatecă,
prefăcându-mă mereu în faţa rudelor, a lumii în general, că
lucrurile merg bine, iar căsnicia noastră poate constitui
exemplu de mariaj. Să o facă alţii!...Mă simţeam bine şi liber.
Nu mă mai întreba nimeni nimic, nu trebuia să răspund la
întrebări aberante, nu trebuia să dau socoteală pentru fiecare
leuţ cheltuit - nimic... Se lăsase liniştea peste existenţa mea
până atunci atât de zbuciumată. Ursitoarele rele îşi făcuseră
harakiri de ciudă, în timp ce, cele bune, îşi reintrau încet în
drepturi. De-aş fi fost puţin mai concesiv, aş fi putut spune că
eram chiar fericit (totuşi), dar îmi era şi cam teamă să nu sperii
binele care dăduse peste mine, un bine absolut normal, dar de
care fusesem atâţia ani frustrat. Din vina mea, evident, pentru
că Dumnezeu nu te ia de mână să-ţi spună:
- Mă, eşti tâmpit? Nu vezi că ai dat-o în bară?
Nu. Stă şi El şi se miră că această creatură, Omul, eu, în
cazul de faţă – o făcuse după chipul şi asemănarea lui. Pe
dracu! Nici urmă de aşa ceva. Chiar şi cele zece porunci erau
încălcate fără nici o remuşcare de indivizi care mergeau la
biserică, se rugau cu aparentă conştiinciozitate şi evlavie, dar
trăgând cu ochiul la cei din preajmă să vadă cum erau
îmbrăcaţi, cum se aşezaseră în genunchi... Sau cum de veniseră
la biserică ei, care, fuseseră atei convinşi, ba mai ocupând şi
funcţii prin fostul partid comunist; sau se mirau pur şi simplu
cum de nu-i trăznea Dumnezeu pe aceşti nelegiuiţi care arătau,
totuşi falşi în ipostaza oii rătăcite şi cam căpiate întoarsă la