Ale mele erau simple, aproape rudimentare, reduse la
întrebarea de importanţă capitală pentru mine: s-o atac sau să
n-o atac? Era eminamente necesar, cu atât mai mult că folosea
un parfum distrugător pe o rază de cincizeci de metri pătraţi, de
senzual ce era, iar buzele ei frumoase şi bine garnisite cu ruj
îmbiau la un sărut suficient de lung pentru a lăsa aprozarul fără
clienţi cel puţin un sfert de oră. Diferenţa nefiind mai mare de
şase-şapte ani după calculele mele estimative, mi-am făcut
cruce cu limba pe cerul gurii şi am declanşat marele asediu
pentru refacerea vieţii mele:
- Nu vă supăraţi: soţul dumneavoastră e canibal?
Sper că aţi înţeles subtilitatea mea psiho-socio-
filozofică...
Întrebarea i-a produs un şoc destul de puternic, aşa că
foarte greu a reuşit să articuleze două cuvinte:
- De ce?
- Fiindcă, dacă ne vede pe amândoi stând pe bancă, ne
mănâncă. De vii... - N-am bărbat...
Dacă aş fi auzit concomitent trâmbiţaşii din Apocalipsă,
istericalele neveste-mi când îi cumpăram flori plus urgia unei
tornade, toate ar fi fost un vax pe lângă zguduirea moral-
sentimentală care mi-au produs-o cele două cuvinte. Acum se
punea problema dacă s-o atac în continuare pe flancuri sau
frontal. Am optat pentru ultima variantă şi, după ce i-am
prezentat cu lux de amănunte autobiografia, i-am zis ca să mă
dau important şi deştept: - Ăsta-i curriculum vitele meu...
Pentru că autobiografie suna vetust şi se simţea o adiere
de comunism.