nu aibă măcar un insectoman? Vă spun: chestia asta mă revoltă
intolerabil. In-to-le-ra-bil, să fie clar!
Iar această tiradă avea loc tocmai când dinspre şifonier
înainta maiestuos spre picioarele neveste-mi un gândac de
dimensiunea unei lăcuste gestante, adică un gândac din aceia în
faţa căruia, dacă nu leşini, simţi nevoia imperioasă să te ridici
şi să pleci discret după ce i-ai fi şoptit cu respectuoasă groază
un „să ne trăiţi!”... Cel puţin bine că nu-l văzuse Claustrina!
Doamne fereşte ce urlete şi ce istericale ar fi izbucnit!... Nu-l
văzuse încă, pentru că nevastă-mea are ochi de vultur pleşuv,
aşa că dezastrul era inevitabil, cel puţin pentru moment. Ne-a
salvat însă domnişoara Gulye, Fulvyana, care tocmai venea
din bucătărie cu platoul încărcat de prajitură, iar Dumnezeu,
dintr-o sclipire de înţelegere pentru oamenii aflaţi în momente
grele, i-a purtat paşii să calce cu totală nepăsare pe micul
monstru-lăcustă. Am înălţat rugăciune de mulţumire spre cer şi
am privit la Claustrina cum înfuleca prima bucăţică de prajitură
făcută cu sirop de leşie. După care a zis tare şi iresponsabil:
- Prăjitura e super – felicitări!
Semn că începuse să-şi piardă minţile...
Aceasta tocmai când îşi făcuse apariţia şi doamna Gulye
să ne ţină companie aducând cu sine un miros de transpiraţie
care, combinat cu mirosul de la picioarele domnului Gulye,
spălate ceva mai rar din cauza acvafobiei domniei-sale, a anulat
în mare parte mireasma de prajitură. Şi am văzut că era bine –
ca să citez ceva din Geneză. Şi, pentru a şaptea sau a
treisprezecea oară, ca urmare a exclamaţiei Claustrinei, doamna
Gulye i-a recomandat reţeta prăjiturii... Cu deosebirea că, de
data aceasta, i-a dat pix şi hârtie s-o şi noteze ca să n-o mai
uite. Eram multumit de bătaia pe care i-o aplica Dumnezeu
neveste-mi, aşa că, în timp ce ea nota cu conştinciozitate,
domnul Gulye îşi primenea unghiile cu urina de câine, eu am