scos cu multă precauţie din buzunar un recipient închis ermetic
şi compartimentat corespunzător, pe care l-am deşertat cu un
gest de nepăsare în spatele canapelei pe care şedeam, după care
am zis cu voce pierită:
- Dragă, mă simt cumplit de rău, am senzaţie de palpitaţii
ametescate cu ameţeală; mi-e rău de la stomac... Vă rog să mă
iertaţi - trebuie să plec. Dacă tu vrei, iubito, mai poţi rămâne... - Doamne fereşte!, a sărit şi nevastă-mea în picioare. Cum
o să te las să pleci singur, iubitule?
Iubito... Iubitule... Cine ar fi putut crede că ne minţeam cu
aşa senină neruşinare?
Ne-am mai cerut de câteva ori scuze, şi am coborât scările
în cuibuleţul nostru de nebunii, certuri şi ameninţări cu divorţul
la fiecare două-trei zile. Nici n-am închis bine uşa şi Claustrina
mi-a şi sărit de gât întrebându-mă cu vocea sugrumată de
emoţie:
- Ai reuşit, dragule?
- Da, iubito.
- Bravo, iubitule!
Şi pentru prima dată în ultimii trei ani de căsnicie am dat
să ne sărutăm sincer, însă nu am reuşit, din lipsă de exersare...
- ... În recipient erau şvabi, furnici, câteva căpuse şi trei
păduchi laţi aduşi de nevastă-mea de la psihoterapeut.
- Numai de-ar supravieţui inundaţiilor, m-am îngrijorat eu.
- Doamne-ajută!, şi-a făcut şi nevastă-mea cruce.
Şi am văzut că acest lucru era bun. (Geneza-Facerea, I,
10,12).
Deva,
13 februarie - 8 martie 1999