CONCEDIUL
Concediul unui sentimental ratat
Era în a doua jumătate a lunii iulie, o căldură sahariană şi
călătoream spre Constanţa - nouă inşi într-un compartiment de
opt locuri, privindu-ne pe furiş să vedem care va leşina primul
şi astfel să se mai descongestioneze spaţiul. Nu era foarte cald,
adică nu cred că în vagon temperatura trecea cu mult peste
patruzeci de grade, deşi un tip cu figură de haiduc interpretat de
Jean Constantin, întreba din când în când pe femeia de lângă el,
o bruneţică pentru care nevastă-mea m-a faultat de câteva ori la
glezne:
- Am ajuns deja la Neptun, mami?
Iar ea răspundea sec: - Am ajuns la dracu'! Mai taci...
- Bine, mami...
Chestie nesemnificativă, vorba lu' socru-mi-o când era să
se înece soacră-mea în primul lor concediu pe litoral: - Stai liniştită, dragă, a încurajat-o, că s-au mai înecat
destui şi nu s-a găurit cerul... E nesemnificativ, zău!
Soacră-mea l-a ascultat, că ţinea la el din tot sufletul şi
trei zile nu şi-a revenit din comă.
Eh, alte vremuri...
Deci, noi eram trei: nevastă-mea, Claustrina, şefă de
incubator la „Avicola”, puştiul nostru de cinci anişori,
Şvarţeneger-Ion-Ronaldo, îmbrăcat în costum naţional, cu
tricolorul la brâu şi cu căciulă de astrahan trasă pe urechi, şi eu:
economist stagiar, privind la restul călătorilor cu infatuarea