PARTAJUL SUCCESORAL 115
CAPITOLUL 7
Partajul succesoral
7.1 Considerații generale
7.2. Partajul bunurilor succesorale și plata datoriilor
7.3. Partajul de ascendent7.1. Considerații generale
În existența cotidiană a oricăruia dintre noi sunt situații în care dreptul de proprietate asupra unui bun
sau a unei universalități de bunuri ( a se vedea art. 541 din Codul civil ) aparține mai multor persoane,
caz în care este vorba de o proprietate comună, care se prezintă sub două forme :
- proprietatea comună pe cote-părți ( coproprietatea ) ;
- proprietatea în devălmășie ( devălmășia ).
În cadrul proprietății comune pe cote-părți, dreptul fiecărui coproprietar asupra bunului este stabilit
printr-o fracțiune de 1/2, 1/3, 1/4 etc. Această cotă nu este individualizată asupra unei anumite părți
determinată concret din bunul respectiv, ci este una abstractă. În fapt, avem de a face cu un concurs
de drepturi, separate și independente. Când acest concurs are ca obiect un singur bun, este vorba de
așa-numita coproprietate, iar când concursul se referă la o universalitate de bunuri, avem de-a face cu
starea de indiviziune propriu-zisă, situație care, de regulă, apare între cosuccesibilii unei moșteniri.
Spre deosebire de proprietatea comună pe cote-părți, cu cele două forme ale sale - coproprietatea și
coindiviziunea - , proprietatea în devălmășie se caracterizează prin aceea că bunul sau bunurile, care
alcătuiesc obiectul acestui drept, sunt stăpânite în comun de titularii dreptului. Astfel, dreptul acestor
titulari nu mai este exprimat printr-o fracțiune abstractă, precum în cazul proprietății comune pe
cote-părți. Fracțiunea din drept, în această situație, se stabilește cu ocazia încetării stării de
devălmășie, în raport cu întinderea contribuției fiecărui titular al dreptului la dobândirea bunului sau
bunurilor care alcătuiesc obiectul acestui drept de proprietate. De regulă, proprietatea în devălmășie
apare în cazul soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Proprietatea comună pe cote-
părți și proprietatea în devălmășie pot înceta prin ieșirea din indiviziune.
Indiviziunea este o formă de existență a patrimoniului și are drept caracteristică faptul că mai multe
persoane sunt proprietarii comuni ai unor fracțiuni ( cote-părți ) din mai multe bunuri - universalitate
de bunuri, cum se mai spune în limbajul juridic.
Cum afirmam și anterior, de obicei, starea de indiviziune izvorăște din succesiune. Astfel, de
exemplu, fiecare din cei doi copii moștenește câte o jumătate din bunurile care au aparținut părintelui
lor decedat, bunurile care li se cuvin urmând a fi identificate, clar, cu ocazia efectuării partajului, în
cadrul procedurii succesorale.
Indiviziunea se poate naște și dintr-o convenție sau, în unele cazuri, poate fi stabilită prin lege. De
asemenea, poate să izvorască dintr-o dispoziție testamentară, după cum poate apărea ca un efect al
desfacerii căsătoriei - ocazie cu care are loc o transformare a comunității devălmașe a soților asupra
bunurilor într-o indiviziune.
Orice stare de indiviziune, indiferent de izvorul ei, încetează prin partaj, nimeni neputând fi obligat
să rămână în indiviziune. În acest sens, potrivit art. 1143 alin. (1) din Codul civil, moștenitorul poate
cere oricând ieșirea din indiviziune, chiar și în situația în care există convenții sau dispoziții
testamentare contrare.
Ieșirea din indiviziune, partajul,se poate realiza : - pe cale convențională, prin bună învoială, dacă toți moștenitorii sunt prezenți, și au capacitate de
exercițiu deplină - pe cale judiciară, în cazul în care moștenitorii nu reușesc să ajungă la o înțelegere privind partajul.