acum... da, am din nou un loc de muncă, mă înţeleg cu mama mai bine ca
niciodată şi am prins curaj să încep de la capăt iar... dar toate le-am făcut cu
gândul la el, el este mereu acolo... oare eu voi putea să am răbdare până îşi
aranjează el viaţa sau voi ceda înainte? Voi fi dispusă să trec peste trădarea
lui şi să îi mai acord o şansă, sau umbra lui Rebeka va fi mereu între noi?
Mă uit la ceas, e patru dimineaţa... blestematul ăsta de coşmar m-a trezit
din nou..., sunt transpirată şi agitată, dar măcar am reuşit să ţip în pernă de
data asta şi să nu o mai trezesc pe mama. I-au telefonul şi mă uit puţin pe
playlist... poate puţină muzică mă va ajuta să adorm din nou. Pun o melodie
mai lentă, bag căştile în urechi şi intru la galerie. Mă uit la poze şi un
zâmbet liniştit mi se aşterne pe buze. E atât de frumos şi atât de seren în
poze, chipul lui inspiră bucurie şi pace. Acelaşi chip care a declanşat un
întreg război în inima mea, dar la care mă gândesc în fiecare secundă şi
minut din fiecare zi.
Mă trezeşte o bătaie în uşă... e mama, mă anunţă că pleacă la biserică. Mă
ridic şi eu din pat, îmi i-au vestalia de la cămaşa de noapte pe deasupra şi
cobor să îmi fac o cafea. Pun cafeau în cană şi aud soneria de la uşă, mă
gândesc că e mama care şi-a uitat cheile pentru a mia oară.
- Vin mamă, vin... of eşti ceva de speriat cu cheile astea, am să ţi le leg la gât
într-o zi. - Buna dimineaţa rază de soare!
- Bruce... ce cauţi aici aşa devreme? Mai este... o oră până la zece.
- Stiu, dar nu mai rezistăm şi vroiam să te văd. Nu te supăra pe mine, te rog.
- Mmmm, haide, intra. Vrei cafea?
- Da, te rog. Mulţumesc. Cum ai dormit? Eu excelent, ştiind că dimineaţă
am să te văd. - Mda, să zicem că bine... somnul nu prea mai este atât de prieten cu mine