- E cineva apropiat ţie? Pesoana la care vrei să mergi?
- Sa poate zice şi aşa. Virează la stânga aici şi cauta un loc de parcare.
- Jess... ce facem aici? Vrei să mergi la tatăl tău?
- Nu, Bruce... tatăl meu mi-a făcut mai mult rău că oricine pe lumea asta şi
chiar dacă nu mai e, nu am nici o intenţie să îl vizitez acolo unde e. - Si atunci de ce am venit la cimitir?
- Sa faci primul pas... să accepţi realitatea şi să o înfrunţi.
- Jessy nu,... te rog, nu... nu pot să o fac, nu sunt pregătit.
- Nu vei fi niciodată pregătit Bruce, dar e ceva ce trebuie să faci ca să ai
inima împăcată. Asta va fi punctul tău de plecare pentru o viaţă mai bună.
Până aici ţi-am spus eu stradă, acum arată-mi tu unde e pentru că eu nu
ştiu.
Mă ia de mână şi mergem pe aleea din cimitir, până la mormântul mamei
lui. Mă ţine atât de strâns de mână încât am impresia că o să îmi rupă toate
oasele şi mersul lui e atât de apăsat şi de lent de parcă ar călca pe cărbuni
încinşi. Ne oprim în faţa unui mormânt şi văd scris pe piatra funerară " Aici
odihneşte Rachel Black 1975-2020". Aşez florile pe o parte şi mă apuc să
smulg buruienile care au crescut deasupra. Bruce a rămas ca o statuie în
picioare cu privirea ţintă la numele mamei lui şi ochii înlăcrimaţi.
- Bruce... vino şi ajută-mă să curăţăm puţin pământul de frunze şi iarba.
Treci pe partea cealaltă şi eu fac pe partea asta. Bruce... nu te abţine să
plângi, este dreptul tău şi trebuie să o faci... descarcă toată tensiune pe
care o ai înăuntru de atâta timp, lasa lacrimile să curgă şi să ia cu ele o mică
parte din durere.
Cade în genunchi în fata mormântului, îşi pune mâinile pe faţă şi în sfârşit
lasa să iasă durerea, plângând în hohote, ca un copil care suferă după
mama lui. Mă aşez lângă el şi îl îmbrăţişez... mi se rupe sufletul să îl văd aşa,