dar avea nevoie de asta. Prea mult timp a ţinut durerea în el...
- Imi pare rău mamă... îmi pare atât de rău că nu am venit până acum. Nu
reuşesc să cred că eşti aici şi că nu am să te mai văd niciodată... îmi lipseşti
atât de mult, aveam atâta nevoie de ţine mama... ştiu că eşti supărată pe
mine pentru comportamnetul meu din ultimul timp, dar îţi promit că mă voi
schimba, că te voi face din nou mândră de mine. Oh, mama... te iubesc atât
de mult. - Te simţi bine, Bruce?
- Da, Jess... mă simt... liber, îţi mulţumesc din suflet pentru că m-ai adus
aici, nu aş fi reuşit să prind curaj dacă nu erai tu. Simt că respir mai uşor
acum, parcă o greutate enormă mi s-a luat de pe umeri. Vrei să mă ajuţi în
continuare să facem puţină curăţenie aici? Se vede că nu a trecut nimeni pe
aici de multă vreme şi nu vreau să mai creadă că am abandonat-o. - Sigur că da, treci dincolo, eu continui unde am rămas.
- Ooooo, aşa da, acum e cu totul şi cu totul altă treabă. Promit că nu o să
mai las să treacă atâta timp fără să te vizitez, mama. - Bruce, telefonul... l-ai last pe jos şi sună.
- Asez puţin florile aici, i-al tu te rog şi închide-l.
I-au telefonul în mână şi mai că înlemnesc, nu poate fi adevărat.
- Poftim... e Rebeka... de ce Bruce? De ce?
- Jessica, stai... da încoa şi aşteaptă. Nu e cum crezi tu. Ascultă şi ai să vezi
că nu te mint.
Răspunde şi îl dă pe speaker... nu vreau să ascult nimic, nu vreau să mai aud
nici o minciună, de ce îmi face asta? Decid totuşi să aud ce are de zis, ultima
oară nu a adus nimic bun faptul că nu l-am lăsat să vorbească.