Raiul din iadul meu

destinate mie? Pentru fiecare lucru bun din viaţa mea, trebuie să plătesc cu
lacrimi de sânge, m-am săturat să aud în jurul meu că trebuie să iubeşti
viaţa aşa cum e ea, cu bune şi cu rele... dar nu ştiu la ce rele se referă
lumea, cred că ei nu au idee de relele din viaţa mea, sau poate nu am avut
eu motive destule să apreciez puţinele lucruri bune de care am avut parte,
poate faptul că mi-am urât viaţa dintotdeauna a fost un punct de plecare
pentru mine şi nu reuşesc să trec de el, oricât aş încerca şi chiar am încercat
să fiu fericită, să iubesc libertatea, să fiu independentă, să mă bucur de
lucrurile minore şi neînsemnate care mă fac să zâmbesc, să apreciez
persoanele din jurul meu care îmi vor binele şi care sunt mereu acolo
pentru mine când am nevoie, dar totuşi nu am reuşit să depăşesc ura asta
enormă pe care o am în privinţa vieţii. Iar acum o urăsc mai mult ca oricând,
mi-a luat atât de multe în toţi aceşti ani, dar am spus întotdeauna că
trebuie să merg mai departe, că mai devreme sau mai târziu greul va trece
şi va rămâne doar o amintire urâtă în urma lui... însă acum ce mi-a rămas?
Mi-a fost luată singura persoană din lume de care eram absolut sigură că
mă va iubi necondiţionat orice greşeală aş face, că mă va sprijini mereu şi în
orice împrejurime, singură iubire pură de care am avut parte şi care ştiu că
ar fi durat până la moarte... dar nu aş fi crezut niciodată că "până la
moarte" poate fi atât de aproape. Îţi imaginezi mereu că până la moarte
înseamnă o sumedenie de ani, că e atât de departe încât este aproape de
neatins, nu stai niciodată să te gândeşti că de fapt "până la moarte" ar
putea fi după colţ, că te pândeşte şi aşteaptă ocazia potrivită să îţi distrugă
toate planurile pe care ţi le făcuseşi "până la moarte". Şi acum ce ar trebui
să fac cu viaţa mea? Nu reuşesc nici măcar să treg pragul casei mele, pentru
ce dracu să mai intru în casa aia? Să văd urmele de sânge de pe podea? Să
strig "hei mami, am venit" şi drept răspuns să primesc o linişte mortuară?
Să întreb ce mâncăm sau unde îmi sunt pantalonii şi nimeni să nu mă audă?
Nu pot... nu vreau să mai calc în casa aia, ea era casa mea... spaţiul ăla a
fost mereu închisoarea mea, iar mama a fost cea care m-a ţinut în viaţă în
ea, acum ce rost mai are să mă întorc acolo? Lacrimile mi-au secat, am
plâns un ocean de lacrimi în speranţa că ei îi va fi milă de mine şi se va