cu mine.
- Mama, eşti bine? De ce mă priveşti aşa?
- Jessy, eu sunt bine, doar puţin obosită, dar tu eşti bine? Ştiu că viaţa
alături de el a fost un iad, dar totuşi, a fost tatăl tău, iar tu nu ai avut nici o
reacţie de când ai aflat de moartea lui, nu ai vărsat o lacrimă... mă preocupă
faptul că tu încerci să fi puternică pentru mine, dar e dreptul tău să suferi şi
tu. - Mama, stai liniştită, sunt bine, dar aşa cum ai spus-o şi tu, viaţa alături de
el nu a fost cea mai uşoară, poate încă e prea devreme şi încă nu realizez
complet că el nu mai este şi de accea reacţiile întârzie să apară, nu ştiu ce
să zic. - Jessy, cafeaua! Daniel mă strigă din bucătărie, o sărut pe mama pe frunte
şi mă ridic, atrasă de mirosul irezistibil de cafea, şi mă îndrept spre el. - Multumesc Danny. Eşti bine? Vrei să te duci să te odihneşti puţin, rămân
eu cu mama.
Danny este fiinţa cea mai importantă din viaţa mea, după mama. Este cel
mai bun frate şi cel mai bun prieten al meu, omul care mă sprijină în
absolut orice, care mă ascultă şi mă înţelege chiar şi atunci când nici eu nu
pot. Are 21 de ani, e mai mare cu 2 ani ca mine, ochi albaştri, un albastru
spre gri, părul castaniu caramelat, e înalt, are 1.87, şi un corp de zeu grec.
Este un bărbat superb, atât la exterior cât şi la interior. Munceşte de vreo
doi ani ca curier, a renunţat la facultate să poată ajuta cu cheltuielile casei.
Are un zâmbet care poate lumină un oraş întreg în toiul uraganului, acel
zâmbet care de atâţia ani îmi dă putere să trec peste toate problemele care
viaţa nu încetează să mi le scoată în cale.
Eu în schimb par sora vitregă pe lângă el. Am 1.70, părul blond spre şaten
lung până aproape de jumătatea spatelui, ochi albaştri (măcar atât), şi
destul de plinuţă, ca să nu zic grasă, noroc de înălţime. Urăsc corpul meu,