Dar parcă l-aş clinti eu acum puţin cu fundul de pământ, când îl văd cât e de
nesimţit. Îmi iau telefonul de pe jos, care în momentul impactului mi-a
zburat din mână şi trec pe lângă el fără să îl mai las să răspundă. Idiotul
naibii, cine se crede? Merg nervoasă spre ieşirea din parc, cu gândul fixat pe
privirea aceea impenetrabilă.
Intru în casă, las cheile în cui şi intru în salon. Nu e nimeni, aud muzica de
sus, care sigur provine din camera lui Danny. În bucătărie becul e stins, deci
mama cred că e la baie. Văd uşa de la dormitorul ei întredeschisă şi becul
aprins. Bag capul pe uşă şi mă uit după mama. Pe jos lângă pat sunt trei
cutii mari, din care două pline cu haine. Apare şi mama din spatele uşii de la
dulap cu o pereche de pantofi bărbăteşti într-o mână şi trei curele în
cealaltă mână.
- Mami, ce faci? O întreb cu vocea puţin tremurândă, fiind evident că se
descotoroseşte de lucrurile lui tata. - Cred că e timpul să dorm din nou în dormitorul meu, dar atâta timp cât va
exista chiar şi un lucru de al lui aici, nu voi putea închide ochii. Se uită la
curelele din mâna ei şi ochii i se umplu de lacrimi. Corpul ei şi al meu cunosc
foarte bine durerea care poate să ţi-o infligă la contact cu pielea, iar mama
ştie mai bine judecând după cicatricea rămasă pe picior de la cataramă
curelii. Încerc să îmi înghit lacrimile şi mă îndrept spre ea. Iau curelele din
mâna ei şi le arunc în cutie, apoi pantofii. - A mai rămas ceva de aruncat?
- Lucrurile lui din baie.
- Ok mamă, închide cutiile acelea pline, mă duc eu să aduc tot din baie.
Pun într-o pungă periuţa de dinţi, aparatul de râs, parfumul lui,
deodorantul, şamponul şi gelul de dus, leg punga la gură şi mă întorc la
mama. Arunc punga în cutie, o închid şi o lipesc cu scoci de jur împrejur.
- Gata, vrei să te ajut să le scoatem pe hol până decizi ce vrei să faci cu ele?