Dumnezeu o va pedepsi, dar supărarea ne-a trecut, e fiica noastră oricum
ar fi, doar că ea nu a mai vrut să audă de noi. Când mi-a spus că Kevin nu e
tatăl tău şi că, atunci când a aflat a bătut-o până a băgat-o în spital, am fost
distruşi, am vrut să venim şi să vă luăm pe toţi la noi, dar mama ta nu a
vrut, a spus că ea nu îşi abandonează căsnicia şi că nu vrea să crească fără
tată la copii.
Nu mai reuşesc să aud nimic, nu mai văd nimic, sunt complet blocată,
creierul meu a încetat să mai funcţioneze şi nu reuşeşte să proceseze ceea
ce tocmai am auzit. Nu reuşesc să vorbesc, sunt complet înlemnita...
telefonul îmi cade din mâna exact când mama aşează cafelele pe bancă.
- Jessy! Jessy, mă auzi? Ce e cu tine? O văd cum ia telefonul de pe jos şi îl
pune la ureche... aud câte o frază parcă din depărtare... o aud pe mama
cum ţipă..."ce ai făcut?"..."poftim?"..."cum ai putut să îi spui"..."nu era
treaba ta"..."nu trebuia să afle niciodată"...
Nu trebuia să aflu niciodată... nu era tatăl meu... mama a avut o aventură...
Ce dracu se întâmplă? E un vis, un coşmar? Ce e asta? Mama mă apucă de
braţ şi mă zgâlţâie, încercând să mă readucă cu picioarele pe pământ.
- Jessica, steluţă... te rog răspunde, mă sperii. Te simţi bine, vrei o gură de
apă? Jessica, te rog frumos răspunde-mi.
Încerc să îmi repornesc creierul şi să îmi fac corpul să colaboreze. Clipesc de
vreo câteva ori de parcă acum m-am trezit din transă, ridic privirea şi mă uit
în ochii lui mama. Chipul ei este încordat, ochii îi sunt înlăcrimaţi şi plini de
îngrijorare. E chipul care mi-a adus alinare întotdeauna, chipul care nu s-a
încruntat niciodată la mine, chipul care era mereu acolo când nu puteam să
mă ridic, e chipul mamei mele, singura fiinţă din lume care m-a iubit
necondiţionat şi care ştiu că nu mi-ar face rău niciodată. Nu poate fi
adevărat, nu cred... dar ea a spus..."nu trebuia să afle niciodată"...
- Spune-mi tot, de la început. Gura mea a decis să coopereze şi să de-a
drumul la gânduri.