mai mult, oare el ar fi mers în continuare la alte femei, oare m-ar fi iubit
dacă eram fată lui? Mai am încă câteva sute de întrebări în minte, dar nu
am cui să le adresez, nu are cine să îmi răspundă la ele, poate doar mama,
dar am nevoie de o pauză de la ea. Urechile îmi vâjâie, privirea mi se
înceţoşează, picioarele îmi tremură şi ameţeală pune stăpânire pe capul
meu. Încerc să ajung la o bancă să mă aşez dar picioarele nu mă mai
ascultă. Şi mă prăbuşesc.
- Hei, mă auzi?
- Aud o voce, îmi pare cunoscută şi simt o mână care îmi dă o şuviţă de păr
după ureche. Deschid ochii uşor şi văd din nou ochii aceia negri care mi-au
dat fiori ultima dată când i-am văzut. Mă întreabă dacă sunt bine, dacă
vreau puţină apă, reuşesc să îmi dau seama că sunt aşezată în fund pe o
bancă, iar el stă pe vine în faţa mea, doar că acum are o privire blândă,
aproape caldă aş putea spune iar expresia de pe faţa lui îl face să pară cu
totul altă persoană. Nu ştiu cum am ajuns pe bancă şi de unde a apărut el. - Ce s-a întâmplat? Reuşesc să rostesc cu un fir de voce tremurândă. Mă
simt confuză şi ameţită, îmi pun mâna la frunte să îmi susţin capul care mi
se pare o cărămidă enormă. - Alergam că de obicei prin parc şi te-am văzut cum te prăbuşeai la pământ,
probabil ai leşinat. Te-am ridicat şi te-am aşezat pe bancă. Ţi-e frig? Tremuri
toată. - Da... nu... nu ştiu... sunt bine, cred. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat.
- Poftim, ia hanoracul meu, puneţi-l pe spate până te mai încălzeşti puţin.
Vrei o gură de apă? - Da, mulţumesc. Îmi întinde o sticlă de apă şi e nemaipomenit de rece şi
gustoasă. Beau câteva guri bune şi parcă încep să îmi revin puţin. - Cum te cheamă?