- Jessica. Jessica Geller.
- Bruce Black. Îmi pare bine.
Îmi întinde mâna şi în momentul în care o strâng, simt o scânteie pe şira
spinării, ca un şoc electric de mică intensitate.
- Si mie îmi pare bine de cunoştinţă.
- Ai mâinile îngheţate, ce ţi s-a întâmplat de ai leşinat?
Mi-a luat acum ambele mâini în ale lui şi mi le ţine strâns ca să mi le
încălzească. Şi realitatea mă loveşte din nou, de ce am leşinat... acum încep
să îmi amintesc toată discuţia cu mama şi probabil toată acea încărcătură
de emoţii a fost prea puternică şi mă făcut să îmi pierd cunoştinţa. Lacrimile
încep să îmi inunde ochii din nou şi mă pornesc într-un plâns zgomotos,
lăsând liberă toată frustrarea şi durerea acumulată de-a lungul anilor.
- Hei, Jessica eşti bine? Vino aici...
Se aşează lângă mine pe bancă, ridică un braţ şi cu celălalt îmi aşează capul
pe umărul lui, apoi închide braţul şi mă ţine strâns aproape de pieptul lui.
Nu ştiu câte minute trec în care eu mă descarc la pieptul lui, dar ştiu că
aveam o nevoie disperată de plânsul ăsta, prea multe s-au strâns în inimă şi
creierul meu, iar acum au dat pe dinafară. El nu zice nimic şi mă lasa să îmi
vărs oful în braţele lui, iar asta îmi dă o stare de pace deplină. Telefonul
începe să sune, dar nu vreau să vorbesc cu nimeni, nu mă uit nici măcar să
văd cine e. Bruce îmi pune mâna pe bărbie şi îmi riddica uşor capul, astfel
încât îi întâlnesc din nou privirea şi e la fel de blândă ca atunci când m-am
trezit din leşin. Rămân blocată cu privirea pe buzele lui, sunt perfect
conturate şi incredibil de frumoase.
- Te simţi mai bine? Vrei să mergi acasă?
- Nu... nu vreau acasă... voi mai rămâne puţin pe aici să îmi limpezesc
gândurile.