singură cu el.
- Stai liniştită, el nu mai este şi nici pe mine nu ai să mă mai vezi. Nu pot să
cred că dai vina pe mine. Mă înec cu saliva mea din cauza plânsului
zgomotos pe care nu îl pot stăpâni şi tot corpul îmi tremură de nervi. Mă
ridic de pe canapea şi fug spre ieşire. - Jessica, stai... nu asta am vrut să spun, m-ai înţeles greşit! Jessicaaaaa...
opreşte-te, te rog! Stelutaaaaa!
Trântesc uşa în urma mea şi fug cât pot de tare, lacrimile îmi curg fără
oprire şi în minte rulează fără oprire fraza acea..."dacă nu rămâneam
însărcinată cu tine, poate că lucrurile ar fi decurs altfel". Şi de ce dracu nu
m-ai avortat, de ce nu m-ai dus la un orfelinat, de ce nu m-ai abandonat...
poate că cuiva i se făcea milă de mine şi mi-ar fi oferit un cămin adevărat.
Fug fără încetare până ajung pe strada lui Sam, am atâta nevoie de ea în
momentul ăsta. Toate luminile de la casa sunt stinse. Ah la dracu, mi-a zis
că în seara asta sunt cu toţii la cină la mătuşa ei şi că mă suna când se
întoarce. Ce mă fac? Unde mă duc acum? Decid să mă duc în parc, locul
unde îmi găsesc liniştea de obicei. Afară a început să picure şi eu am plecat
fără hanorac, am doar un tricou mai larg pe mine şi nelipsiţii pantaloni de
trening. Mă îmbrăţişez singură şi merg încet spre parc. Pe drum încă mai
sunt câte două trei persoane care plimbă câinii, străzile sunt destul de
iluminate de stâlpii de lumină, doar că cerul în seara asta este stins, nici o
stea nu se vede pe imensitatea lui. Am ajuns în parc şi mă aşez pe o bancă,
îmi ridic îmi îndoi picioarele în faţa mea şi îmi îmbrăţişez genunchii. Şi
lacrimile continuă să curgă acum acompaniate de stropii de ploaie care cad
din cer din ce în ce mai tare. Tresar dintr-o dată când îmi simt telefonul cum
vibrează în buzunar. Îl scot repede în speranţa că e Sam şi răspund fără să
mă mai uit la număr.
- Sam?
- Nu e Sam, sunt Bruce. Nu ai salvat numărul?