- Bruce, scuze, nu m-am uitat pe telefon să văd cine sună, mă gândeam că e
Sam. - Jessica eşti bine? De ce plângi? De ce se aude ploaia de afară? Unde eşti?
- In parc.
- Stai acolo, ajung în trei minute.
Închid telefonul, îmi aplec capul peste genunchi şi las ploaia să cadă asupra
mea în speranţa că va spăla şi toate durerile şi rănile sufleteşti. Nu ştiu cât
timp stau aşa, am impresia că a trecut o eternitate, când simt două braţe
care mă prind de mâini şi mă ridică în picioare.
- Jessica, ce e cu tine, ce faci aici singură pe ploaia asta?
Nu reuşesc să deschid gura să îi răspund, privirea îmi e pierdută în ochii lui
plini de îngrijorare, în timp ce lacrimile mele continua să curgă pe fata fără
oprire. Simt mâinile lui pe fata mea, îmi şterge lacrimile cu degetele mari şi
mă strânge la pieptul lui.
- Jessica, eşti leoarcă. Vino cu mine, te duc acasă.
- NU! Nu acasă, nu vreau să merg acasă, te rog nu mă du acasă. Încep să
plâng şi mai tare şi tremur din toate încheieturile. - Gata, gata, linişteşte-te... nu te duc acasă, dar nu poţi să rămâi aici, haide
vino cu mine.
Mă ia de mână şi mă trage uşor după el, picioarele mele se mişca
involuntar, umerii îmi sunt aplecaţi în faţă de toată greutatea apei, a părului
ud, a loviturilor pe care viaţa mi le da fără încetare şi ne oprim lângă o
maşină, Bruce îmi deschide portiera şi mă împinge uşor pe bancheta din
faţă. Închide portiera şi ocoleşte maşina, apoi se urcă şi el în maşină,
porneşte motorul şi pleacă. Stau ghemuită, cu capul rezemat de geam
privind spre nicăieri, mintea mea este un haos de întrebări, minciuni,
dezamăgiri şi durere. Trec vreo câteva minute doar şi Bruce trage pe