liber hohotelor incontrolabile de plâns care fac să mi se cutremure tot
corpul. Nu ştiu cât timp stau acolo, în braţe la mama, secunde, minute, ore,
habar n-am... o simt cum se depărtează puţin şi se uită la mine. Are lacrimi
pe faţă şi mă mângâie pe cap.
- Steluta... ce ai păţit, mi se rupe sufletul când te văd aşa... ce e cu tine,
draga mea? - Nu mă iubeşte mami... nu mă vrea... Atât reuşesc să pronunţ şi lacrimile se
repornesc într-un râu interminabil de durere. - Oh, scumpa mea... fetiţa mea frumoasă... nu suport să te văd aşa, îmi
frângi inima. Ce pot să fac pentru tine, steluţă? - Vreau să rămân singură... te rog..., îi spun printr-un sughiţ şi altul, în timp
ce îmi trag nasul. - Dar nu pot să te las în starea asta singură, mi se rupe sufletul să te văd
aşa... - Mama, te rog, nu vreau să văd pe nimeni acum, te implor, am nevoie să
stau singură. - Bine, fata mea, dar promite-mi că mă chemi dacă ai nevoie de ceva, ok?
- Ok.
O aud cum iese din cameră, nu reuşesc să ridic capul, stau pe jos şi îmi
îmbrăţişez genunchii la piept cu capul rezemat de genunchi şi nu reuşesc să
îmi scot din minte cuvintele lui..."nu ştiu", "nu mai ştiu nimic acum" şi
sărutul dintre ei. E ca o melodie pusă pe repet care rulează şi rulează şi
rulează fără oprire. Durerea din vorbele lui m-au făcut să înţeleg că el încă o
iubeşte pe Rebeka şi ca Barbie avea dreptate, el nu o să o uite niciodată. De
ce m-a minţit că face parte din trecut? De ce nu am citit atunci în ochii lui
adevărul? De ce am fost atât de oarbă şi nu am vrut să văd? Nu vreau să
cred că e adevărat, nu vreau să accept... nu pot. Ţin ochii strâns închişi şi