- Jessica? Eşti bine iubito? Deschide uşa te rog, vreau să îţi las micul dejun.
- Nu vreau, cobor eu mai târziu.
- Hai steluţa, deschide puţin, te rog... nu mai fi încăpăţânată...
- Am spus că cobor eu mai târziu!
- Jess! Sunt Sam... ai cinci secunde să deschizi uşa, altfel îţi jur pe ce am mai
scump ca o daram. Te-am înţeles, o zi, două, trei cinci... dar gata. Ai
aproape o lună de când stai închisă acolo şi noi toţi suntem extrem de
îngrijoraţi pentru tine. Şi cred că mă cunoşti destul de bine de atâţia ani ca
să şti că o voi face fără să stau pe gânduri. Eşti prietena mea cea mai bună şi
ne-am jurat că orice s-ar întâmpla vom trece împreună peste toate, dar tu
nu m-ai lăsat să îţi fiu alături. Acum o voi face fie că vrei fie că nu. - Sam... pleacă, te rog. Lăsaţi-mă în pace.
- Ok, Jess... tu ai vrut-o. Doamna Mary, îmi cer scuze dar nu mi-a dat de
ales.
O bufnitură puternică se aude în uşă şi tresar din pat, după care urmează
încă una şi mai tare decât prima şi încuietoarea mea de doi lei cedează. În
prag sta Sam furioasă cum nu am mai văzut-o niciodată şi mama lângă ea,
cu o îngrijorare pe chip care o face să pară mai în vârstă cu 20 de ani. În
secunda următoare Sam trage pătura jos de pe mine şi rămâne blocată.
- Fato, ce dracu' s-a întâmplat cu tine? Tu vezi în ce hal ai slăbit? De când nu
ai mai mâncat ceva? Doamna Mary, trageţi draperiile şi dă-ţi drumul la
geamuri vă rog. Miroase îngrozitor aici.
Mama se duce către geam cu faţa plină de lacrimi şi deschide larg
geamurile, lăsând să intre în camera soarele ăsta blestemat pe care nu l-am
mai văzut de atâta timp. Sam a zis că am aproape o lună... când mama
naibii a trecut o lună? Şi de ce dracu' timpul a reuşit să treacă dar durerea
nu? Şi cică se mai zice că timpul repara tot... înseamnă că eu sunt complet