ăsta de coşmar nu îmi dă pace... Nu prea mă simt în stare să înfrunt din nou
viaţa reală de afară, dar sunt conştientă că nici aşa nu pot să mai continui.
Mi-e frică că dacă mai stau mult singură cu gândurile mele, până la urmă
voi face o prostie care i-ar distruge pe cei care mi-au mai rămas alalturi.
Uneori stau şi mă gândesc că asta ar fi singura soluţie la toate problemele
mele, că aşa aş fi în sfârşit liberă... tata mereu îmi spunea că dacă aş muri,
ar fi cel mai fericit... şi nu doar odată m-am gândit să îi fac pe plac, dar nu
puteam să o las pe mama să ducă povara asta pe umerii ei. Dar de ce să la
dau eu satisfacţia asta celor care m-au rănit? Ştiu că va fi nevoie de mult
timp că durerea din mine să dispară, însă sunt dispusă să aştept şi le voi
demonstra la toţi că nimeni şi nimic nu mă poate pune la pământ. Poate că
m-au îngenunchiat, dar am să mă ridic şi când o voi face, vor regreta că m-
au făcut să sufăr.
Mi-am făcut un duş rapid şi dau să mă îmbrac... dar cu ce mama dracu să
mă îmbrac? Nu există o haină în dulapul meu care să îmi vină, toate sunt
largi... oh, la naiba şi acum ce fac? O sun pe Sam.
- Sam? Ai plecat de acasă?
- Nu, acum mă încalţ. De ce?
- Sam... adu-mi şi mie ceva de îmbrăcat de la tine, te rog... hainele mele
stau pe mine ca un sac pe o coadă de mătură. - Ok, fato... te rezolv eu. Ajung în cinci minute.
Cobor scările în capot, să pregătesc o cafea. Între timp mă duc până în
dormitorul mamei să văd ceva. Tata nu m-a lăsat niciodată să am oglindă în
cameră sau în baie, spunea că nu am ce să văd, e de ajuns să ştiu că sunt
urâtă şi grasă şi îmi ajunge. Dar la dulapul din camera lor, pe interiorul uşii
este o oglindă pe toată lungimea uşii. Îmi dau capotul jos şi deschid uşa de
la dulap. Sunt nuda în faţa oglinzii dar nu ştiu cine e persoana din oglindă,
mă sperii şi încep să mă pipăi pe faţă, pe sâni, pe abdomen... pot să îmi simt
fiecare coastă în parte, pot să simt oasele de la şolduri, picioarele mele par