Eterna Primavara

se perindă câteva momente, care sunt pur şi simplu
de neuitat.
Primul dintre acestea este înmormântarea străbu-
nicăi sale şi bunicăi mele – bunicăi Ana. Modul în care
ea, micuţa Anişoară (doar de cinci anişori) a retrăit
încetarea din viaţă a omului drag, care a îngrijit-o
şi dezmierdat-o zi cu zi, fiindu-i alături, pe când toţi
maturii plecau la serviciu, mă uimeşte şi mă frapează
până acum...
Spre regret, soarta mea, studiile la Moscova, unde
venisem singur-singurel la vârsta de şaptesprezece
ani, cariera profesională în domeniul industriei optice
şi, concomitent, activitatea pedagogică, ştiinţifică, au
derulat într-un ritm atât de rapid şi încordat, încât eu
nu aveam posibilitate să vin mai des în Moldova. De
aceea, următoarea amintire despre Anişoara se referă
la perioada când ea avea vreo nouă-zece ani. Atunci
pe mine m-a surprins zâmbetul ei solar şi ochii, care
radiau atâta bunătate, bucurie şi lumină astrală, că
aceasta părea ceva neobişnuit, ceva uimitor...
În ultimele mele reminiscenţe Anişoara deja se
maturizase, iar boala fatală o domina cu o cruzime
distrugătoare. Ea venea la Moscova la tratament, iar
apoi la intervenţii chirurgicale la Clinica de microchi-
rurgie oculară. Însă era imposibil de conştientizat, era
incredibil, era şocant, că prin anii de luptă crâncenă cu
boala nemiloasă ea şi-a menţinut şi a păstrat zâmbetul
său de o căldură şi un rafinament extraordinar.
Am ferma încredere, că mii de raze din acel zâmbet
solar s-au transformat în mici particule de Bunătate,
Generozitate, Fericire, care astăzi sunt cu noi, trăiesc
în sufletele noastre, şi eu sper, că ele vor rămâne şi vor
dăinui pe acest pământ mereu, incontinuu, precum şi
luminoasa amintire despre Anişoara...