Cartea final

sa, a rămas, este steluţa care ne mângâie sufle-
tele. Deseori mă întreb: „Unde sunt cei care nu mai
sunt?” Ne întrebăm cu toţii... Un răspuns am aflat
în poezia lui Nichifor Crainic. Este prea frumoasă,
prea adevărată, de aceea nu pot să n-o spun acum:
„Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Întrebat-am vântul zburătorul,
Bidiviu pe care aleargă norul
Către albastre margini de pământ.
„Unde sunt cei care nu mai sunt?!”
Zis-a vântul: „Aripile lor
Nevăzute mă doboară-n zbor.”
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt.
„Unde sunt cei care nu mai sunt?”
„Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: „S-au ascuns
În lumina Celui Nepătruns”...
„Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele nespuse de cuvânt.
„Unde sunt cei care nu mai sunt?”
„Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Zis-a bufniţa: „Când va cădea,
Marele-ntuneric, vei vedea...”
Când a plecat Anişoara, am venit s-o însoţesc în
ultimul ei drum, fiind printre oamenii care i-au fost
dragi. Am rămas cu impresia că am asistat la nunta
unei mirese care urca în ceruri... Am şi scris atunci
această poezie, consacrată Anişoarei Florea...