La nunta celei ,
care a urcat la cer...O zi toridă în ajun de Paşti...
Cortegiul urca spre cimitir.
Un cer albastru-aluneca spre zare,
Părea ceva de vis, dar şi delir...
Părea ceva de vis, dar şi delir...
„Frumoasa adormită!” suspinau
Bătrânele cu anii scrişi pe frunte,
O petreceau la nuntă pe fecioara,
Pe care moartea n-a avut răbdare,
Nici imprudenţă ca să n-o sărute.
Sicriul tot plutea, plutea pe lacrimi
Şi soarele topit în lumânări
Zădarnic încerca să le usuce...
Surâse trist şi iertător Iisus,
Privind la cea care urca pe cruce,
Mireasa Ana, ea urca pe cruce...Mă închin şi sărut sufletul mamei ei – doamnei
Eleonora Florea, care de mănuţă le-a însoţit spre
frumos, spre artă pe aceste două steluţe, care în
această seară ne-au adunat prin muzică – una din
ceruri, alta alături de noi fiind, sensibilizându-ne
şi bucurându-ne sufletul, făcându-ne mai buni, mai
milostivi, mai iertători. Îl doresc Augustinei Florea
succese şi inspiraţie. Am venit aici cu un bucheţel de
lăcrămioare. Eu cred că lacrimile se prefac în flori.
E adevărat: lacrimile lumii Dumnezeu le preface în
flori... Pe oameni în stele, iar lacrimile – în flori!