Atunci nu numai că nu ştiam, dar nici princap nu putea să-mi treacă, că această fetişcană,
deşteaptă şi isteaţă, peste ani (mai bine zis,
exact peste 20 de ani) îmi va fi mâna dreaptă,
adică prim-ajutor, când voi fi numit rector al
Conservatorului Moldovenesc de Stat.
Nu trecu mult timp şi într-o bună zi, când
intrasem în cabinetul doamnei prorector pentru
a mai pune la cale nişte lucruri cotidiene, bineţe
îmi dădu o fetiţă drăgălaşă, cu ochi de un albas-
tru profund, un păr frumos, auriu, puţin cârli-
onţat şi o privire atât de senină, încât uitasem
la ce am venit. Să fi avut vreo 8-9 ani. Ea îmi
povesti că, din când în când, vine cu mămica în
vizită la conservator şi, în timp ce dna prorector
se ocupă de problemele sale, ea mai citeşte, scrie
câte ceva, desenează, dar şi face pian în clasa de
practică a doamnei profesoare Ludmila Vaverco.
Am întrebat-o dacă vrea să fie muzician profe-
sionist ca mămica. Mi-a zis că nu, dar îi place
tare muzica şi vrea să cânte chiar şi la chitară,
să se acompanieze singură. M-am bucurat mult
când am aflat că o cheamă ca şi pe fiica mea –
Anişoara.
M-a lăsat impresionat de la primul schimb de
cuvinte. Aveam senzaţia că nu e un copil obiş-
nuit, atât de înţeleaptă, îngăduitoare, blândă
şi binevoitoare mi s-a părut. Cu un astfel de