mai apoi că la fel se manifesta de fiecare dată,
faţă de orişice persoană care se adresa acestui
minunat suflet. Şi era foarte bolnavă, dar nimic
nu-i trăda starea, nu vroia să-mi strice dispo-
ziţia.
O priveam cu durere în suflet, iar prin minte
mi se perindau cuvintele mamei Eleonora şi
a bunelului Petru care îmi povesteau cum
Anişoara de mică era un copil neobişnuit: era
deşteaptă, descurcăreaţă, blândă, săritoare la
nevoie, îi plăcea să comunice cu oamenii, adora
când veneau oaspeţi, îi delecta cu chitara, îi
plăceau copiii, se juca cu ei, inventa jocuri noi,
jucării, croşeta, confecţiona diferite lucruri inte-
resante, se străduia să planteze multe şi dife-
rite flori, să aibă grijă de florile din glastre.
Iar atunci când la grădiniţă un copil a împins-
o de pe scrânciob şi ea a căzut, lovindu-se grav la
cap, alegându-se cu o comoţie serioasă în urma
căreia n-a vorbit trei zile, ea n-a spus nimic părin-
ţilor, se temea ca el să nu fie pedepsit, fiindcă
băiatul a făcut acest lucru fără să-şi dea seama
iar ea, această fiinţă micuţă, deja ştia şi putea să
ierte.
Mă uitam cu drag la ea şi chipul ei angelic
m-a făcut să-mi aduc aminte de momentul când
Anişoara mea se pregătea să aibă un copil. Cu
vreo 6 luni înainte de a se naşte, soţia Nina a