guvernul britanic de la Balfour încoace face posibil acest lucru. Dacă până acum tradiția
civilizației occidentale a fost că forța civilă e deasupra celei militare, în Palestina forța supremă a
fost o armată pusă la dispoziția unor interese străine de țară și de locuitorii ei, unor dușmani ai
locuitorilor țării.
În anii 1930 prim ministru britanic era Ramsay MacDonald, iar fiul lui, Malcolm MacDonald,
era secretar al coloniilor. După atâtea pierderi din rândurile soldaților britanici în răzmerițele din
Palestina, Ramsay MacDonald a anunțat că va suspenda imigrația sionistă, va reglementa
cumpărările de pământ palestinian și va pedepsi pe toți cei vinovați de răscoală și distrugeri.
Imediat au început atacurile împotriva lui la Londra. Dr. Weizmann cu trei asociați de-ai lui l-au
vizitat, acuzându-l că nu recunoaște “implicațiile morale ale promisiunilor făcute evreilor”
(cuvintele lui Weizmann). Politicienii britanici, americani și sudafricani au început o campanie
furibundă împotriva lui. Intimidat, a convocat un comitet special pentru problema Palestinei, din
care făceau parte fiul lui, un ministru socialist, Arthur Henderson, dr. Weizmann și șase sioniști
de frunte și, bineînțeles, niciun palestinian. Dr. Weizmann a atacat cu violență ideea de a pedepsi
răzmerițele și distrugerile, indiferent cine e autorul, susținând că numai arabii pot fi pasibili de
pedeapsă, fiindcă numai ei sunt vinovați. Ramsay MacDonald a capitulat și în 1934- 35 imigrația
hazarilor din Rusia în Palestina a înregistrat cifre record. Satisfăcut, dr. Weizmann a întreprins
un tur în Africa de Sud, Turcia, Franța, Italia, Belgia și alte țări. În Franța s-a găsit în deplin
acord cu coreligionarul său Léon Blum, și a fost mulțumit de Aristide Briand, ministrul de
externe francez, deși acesta “era cam încețoșat și nu prea știa ce se întâmplă” (așa-i descria dr.
Weizmann pe toți cei care executau ordinele lui). Pe Mussolini l-a vizitat de trei ori. În
discursurile lui, Chaim Weizmann insista asupra “responsabilității” pe care o are lumea civilizata
de a goli Palestina de arabi pentru el. Cu toate acestea, arabii se cramponau de patria lor și dacă
n-ar fi fost cel de-al doilea război mondial, ar fi încă acolo.
În 1936 arabii se răsculau cu vehemență; britanicii refuzau să le permită alegeri libere, căci dr.
Weizmann susținea că democrația nu permite alegeri libere în Palestina, dar cu din ce în ce mai
puțin succes la public. Succesorul lui Macdonald, primul ministru Baldwin, temporiza: a mai
trimis o comisie “să investigheze”, care comisie – ce surpriză! – a fost primită și instruită de
nimeni altul decât dr. Chaim Weizmann, care trecea ca fulgerul de la Londra la Ierusalim și
înapoi și era la amândouă capete ale firului în orice consultare. Astfel, dr. Weizmann dădea
dispoziții guvernului britanic ce să facă, comisiei ce să raporteze și din nou guvernului britanic
ce să facă cu raportul primit. Și s-a repezit și până la New York, să dea instrucțiuni și acolo.
Comisia a înaintat propunerea să împartă Palestina în state separate, ceea ce însemna că evreii
vor avea un stat cu teritoriu separat, smuls de la locuitorii Palestinei, care vor fi izgoniți de pe
pământul strămoșilor lor. Asta încă nu îndrăznise să propună nimeni. Aici, autorul găsește
admirabilă viclenia asiatică a lui Chaim Weizmann, căci el a insistat asupra separării Palestinei
în părți distincte dar fără granițe precise, deoarece Iehova, în promisiunile lui, către leviți, nu
indicase granițe precise.
Iată cuvintele lui Chaim Weizmann: “Arabii se tem că le vom răpi întreaga Palestină. Orice-am
spune noi despre garantarea drepturilor lor, ei sunt cuprinși de teamă și nu vor să asculte de
rațiune. Un stat evreiesc cu granițe teritoriale stabilite și garantate internațional ar fi ceva final.
Depășirea acestor granițe ar fi un act de război de care evreii nu s-ar face vinovați, nu numai din
cauza implicațiilor morale, dar și din cauză că toată lumea ar fi împotriva lor”.
Apoi, dr. Weizmann a mai susținut și că statul evreiesc ar fi un aliat în Palestina, un agent
stabilizator în caz de război. Așa trebuia prezentată marelui public înarmarea hazarilor contra
palestinienilor. În 1938 a propus secretarului britanic al coloniilor, Ormsby-Gore, să se formeze
o forță militară sionistă de 40.000 de oameni. S-ar părea că toți erau de acord să facă război și se
pregăteau de pe-atunci. Apoi, după dezordinea care a urmat asasinării lui von Rath, Chaim
Weizmann a început să se agite în privința felului în care Hitler persecuta evreii – celelalte peste