90 % dintre victime au fost total trecute sub tăcere: “Dacă un guvern are voie să distrugă o
întreagă comunitate care nu e vinovată de nimic... ăsta e începutul anarhiei și distrugerea bazei
civilizației”, i-a spus dr. Weizmann lui Anthony Eden, în timp ce evreii se înarmau ca să distrugă
întreaga comunitate a arabilor din Palestina, care nu erau vinovați de nimic. Ei au cerut să fie
înarmați de puterile occidentale în acest scop – și-au fost.
Astfel, Occidentul se pregătea de război: Roosevelt era gata, dar era ținut în culise, pentru mai
târziu. În Anglia însă, ascensiunea lui Neville Chamberlain aducea complicații. Când acesta a
acceptat ca Hitler să invadeze Cehoslovacia, ziarele și opinia publică engleză au zis că astfel a
salvat lumea de război. Autorul a fost la la Praga și la Budapesta atunci și descrie senzația pe
care-a avut-o la citirea cuvintelor lui Thomas Jefferson, care scria: “Mă uit cu milă la majoritatea
concetățenilor mei care, citind ziarele, trăiesc și mor în credința că au aflat ceva din ce s-a
întâmplat în lume, în viața lor”. Autorul crede că Chamberlain a greșit, dar nu cu bună știință,
căci generalii germani erau atunci pregătiți să-l debarce pe Hitler. Ceea ce autorul îi reproșează
lui Chamberlain e că a declarat că dictatul de la München a fost justificat din punct de vedere
moral. Dar sfârșitul lui Chamberlain s-a datorat faptului că a încercat să disocieze Anglia de
aventura sionistă din Palestina. Autorul crede că a fost înlăturat din aceleași motive ca și Asquith
în 1916.
Fragmentarea Palestinei a ajuns obiect de discuție în 1938, an în care numărul victimelor arabe
ajunsese la 1500. Din nou s-a trimis o comisie să investigheze, comisia Woodhead, care a
raportat în octombrie 1938 că nu găsește nicio soluție practică. În noiembrie a fost asasinat von
Rath și dezordinile legate de evrei care au avut loc în Germania au fost imediat folosite de
sioniști ca să intensifice distrugerea arabilor din Palestina. Atunci Chamberlain a făcut ceva
nemaiauzit – a convocat o conferință la Londra, unde pentru prima dată din 1919 au fost admiși
și arabii. Rezultatul a fost rezoluția britanică de a “stabili în decurs de 10 ani un stat palestinian
independent” și “de a termina mandatul britanic”. Atât arabii, cât și imigranții sioniști, urmau să
guverneze acest stat. Imigrația sionistă nu trebuia să depășească 75.000 pe an timp de 5 ani și
pământurile cumpărate de la arabi trebuiau să fie accesibile și arabilor la revânzare, limitând
deposedarea arabilor. Asta ar fi adus pace în Palestina, dar n-ar fi creat statul Israel ca stat
separat evreiesc.
Atunci a intervenit Winston Churchill. El fusese boicotat în presă și avusese o eclipsă politică de
10 ani din cauza asta. Era deprimat și se considera un om sfârșit. În 1939 îi scria lui Bernard
Baruch: “Vine războiul. Și noi și voi vom participa la război. Tu și ai tăi veți conduce lucrurile
de-acolo, dar eu voi sta aici, pe margine”. Imediat după ce a scris această scrisoare, cariera
politică a lui Churchill s-a redresat mult și (ca și în cazul lui Lloyd George în 1916) atitudinea lui
față de sionism a fost una dintre cauzele principale, dacă studiem documentele. El fusese un
suporter public al sionismului în 1906, astfel încât un vorbitor sionist a zis c-ar fi o trădare ca
evreii să nu-l voteze. Dar în primul război mondial nici n-a prea apărut și dr. Weizmann îl
menționează doar o singură dată, și nu ca prieten. Apoi, ca secretar pentru colonii, i-a supărat pe
sioniști, căci raportul lui, spune dr. Weizmann, “reducea din puterea declarației Balfour”,
propunând ca în Palestina “Consiliul legislativ să aibă majoritatea membrilor aleși”, ceea ce
însemna alegeri libere în Palestina. Dar dr. Weizmann interzicea alegerile libere în Palestina, căci
asta ar fi însemnat ca arabii să poată să-și conducă propria țară.
Timp de 10 ani, între 192 9 și 1939, Churchill n-a fost “prietenul” sioniștilor și a eșuat în cariera
sa până a fost “redescoperit” în 1939, ca un susținător fervent al sionismului. Încă în octombrie
1938 el vorbea de “a da arabilor asigurări solemne... că imigrația evreiască anuală nu va depăși
anumite limite timp de cel puțin 10 ani”. Curând după aceea, el și Weizmann au căzut de acord
în particular ca imigrația să fie de ordinul milioanelor. Și dintr-o dată Weizmann scrie: “l-am
întâlnit pe dl. Winston Churchill, care mi-a spus că bineînțeles că va fi împotriva propunerii” de
a permite arabilor să aibă acces la guvernul propriei lor țări, așa cum chiar Churchill propusese
cu 17 ani în urmă. În ziua când urma să aibă loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu