ecran un prototip evreiesc, oricât de inofensiv, ADL face așa un scandal, că bietul om își
blestemă ziua în care a auzit de evrei. Dar când evreii sunt în mod subtil influențați și li se bagă
în cap să accepte doctrina comunistă, ADL tace din gură. Niciun cuvânt, niciun gest, nicio aluzie
și niciun îndemn la prevedere, darămite demascare sau condamnare, deși există oameni suspuși
în conducerea organizației care ar trebui să știe din propria experiență cum ‘infiltrează’
comuniștii” (Menorah Journal se referea la felul în care ADL îi ataca pe anti-comuniști și
“antisemiți”.) În 35 de ani așa a crescut puterea ADL-ului, încât a impus în America legea
împotriva ereticilor. Ereticii sunt toți cei ce îndrăznesc să critice sau să se îndoiască de sionism,
iar critica comunismului este permisă numai în măsura în care războiul împotriva comunismului
va avea drept rezultat guvernul mondial; căci, spune primarul sionist al Ierusalimului în 1952,
“Ierusalimul nu este numai capitala Israelului, ci și a întregii lumi”.
În America au mai rămas o mână de scriitori independenți, care însă nici ei nu îndrăznesc să se
atingă de sionism. La întrebările autorului, adresate la patru din cei mai importanți, ei au răspuns
toți la fel, că nu se poate. Cei care erau salariați ar fi fost imediat dați afară de peste tot. Cei
independenți n-ar fi găsit pe nimeni dispus să le publice scrierile și să le recenzeze cărțile, decât
cu epitetele prescrise de ADL înșirate mai sus.
În 1948, ADL avea un buget de 3 milioane de dolari și era doar una dintre multiplele organizații
sioniste din America, toate bine finanțate. Ziarul Menorah Journal scrie: “Lupta împotriva
antisemitismului este o afacere grasă, cu bugete anuale de milioane de dolari”. Scopul ei,
continuă ziarul, este “să bată toba antisemită... să-i sperie pe cei cărora li se cer contribuții” cu
tactici ca: “șantaj comercial direct: dacă nu poți da $10.000 pentru cauza noastră, n-ai ce căuta în
afaceri”. Ziarul spune că evreii americani “sunt asmuțiți până la o stare de isterie colectivă de
către cei care-și zic că sunt, chipurile, apărătorii lor”. (Ziarele evreiești scrise pentru evrei conțin
mai mult adevăr decât presa goimilor, căreia i s-a pus călușul în gură, căci ‘între noi’ n-avem
nevoie să ascundem așa de mult adevărul; cine cumpără ziare scrise pentru evrei află de obicei
mai mult). Menorah Journal atrage atenția și asupra falsificării știrilor în mass-media de către
agențiile de știri finanțate de marile organizații. Astfel, o răfuială de cartier între huligani a fost
prezentată drept “un pogrom ca pe vremea țarismului”, ca atunci când rabinul Stephen Wise
răspândea prin lume rapoarte despre pogromuri inventate de el, care nu avuseseră loc niciodată.
A urmat o manifestație de masă la Madison Garden, unde un politician în ascensiune a declarat
că “este înspăimântat de valul de antisemitism” etc.
O altă isterie de masă produsă astfel este cea din mințile oamenilor bine intenționați de tip
“liberal”, cum a fost George Orwell, care era un om bun, doritor să-i ajute pe asupriți și care s-a
dus în Spania să lupte în războiul civil. Acolo a descoperit că comunismul pe care venise să-l
ajute era mai rău decât partida adversă comunismului. A murit înainte de-a apuca să meargă în
Palestina, să mai ajute niște oprimați și să vadă adevărul, așa că ce-a scris despre “antisemitism”
n-a fost decât lecția învățată de la ADL. George Orwell este un exemplu perfect de om cinstit
care servește o cauză ticăloasă, repetând ce i se picură în ureche și crezând că judecă cu puterea
minții lui, încât autorul îl descrie aici:
În 1 945 , George Orwell a studiat “antisemitismul britanic” și a găsit că Chaucer, Hilaire Belloc,
G.K. Chesterton (aceștia doi, spune el, sunt ‘ațâțători împotriva evreilor’), Shakespeare, Shaw,
Smollett, Thackeray, T.S. Eliot, Aldous Huxley și alții sunt vinovați de a fi scris lucruri “care
dacă s-ar scrie azi, ar fi stigmatizate ca antisemitism”, spune el (și are dreptate). Și mai spune
Orwell: “Singurii scriitori englezi care-mi vin în minte că au făcut un efort clar de a lua apărarea
evreilor înainte de venirea lui Hitler la putere sunt Dickens și Charles Reade” – tocmai cei doi
scriitori pe care ADL i-a stigmatizat ca “ațâțători antisemiți”, căci filmul după „Oliver Twist” al
lui Dickens fusese interzis în America (și admis numai după ce ADL l-a cenzurat și a operat 72
de tăieturi în film, după cum relatează Arnold Foster, ofițerul ADL-ului) din cauza personajului
Fagin! În Germania, ADL a ordonat autorităților engleze de ocupație să dispună ca Dickens să
fie retras de pe rafturile librăriilor.