ori scrie despre adevărata față a sionismului, strânsa lui legătură cu comunismul și cum ambele
clădesc guvernul mondial peste o lume înrobită. La început a fost oarecare opoziție, dar în două
decenii a fost zdrobită (s-a văzut cum în Anglia, cu lordul Northcliffe) cumpărându-se ziare
împinse la faliment, dar mai des prin șantaj organizat.
În America șantajul începe cu retragerea reclamelor plătite, continuând apoi cu boicotul
“scriitorilor sindicalizați”. Iată un exemplu: ziarul Chicago Tribune a scris în 1950 că un înalt
funcționar de la Departamentul de Stat este dirijat de un “guvern secret” format din Henry
Morgenthau Jr., Felix Frankfurter și Herbert Lehman, foști intimi ai lui Roosevelt. Nu s-a
pronunțat deloc cuvântul “evreu”. Toate ziarele sioniste și evreiești din lume au făcut imediat un
scandal enorm și celelalte ziare nu s-au sesizat deloc. ADL s-a prezentat imediat la Chicago
Tribune, pretinzând să i se ceară scuze. Nu le-a primit, căci la vremea respectivă acel ziar era
unicul supraviețuitor al ziaristicii independente – și nu era un ziar cu adevărat antisemit, căci
tocmai ziaristul care scrisese articolul în cauza se luptase pentru eliberarea unui evreu condamnat
pentru asasinat, pe care-o cerea pe motiv că evreul își ispășise vina prin cei câțiva ani de
închisoare.
Autorul a văzut cum toată presă, viața publică, politica și administrația Statelor Unite sunt
supuse acestei Ligi a Antidefăimării, o organizație mică într-o națiune de peste 200 de milioane,
condusă în mod formal de un președinte ales, de un Senat și de un Congres. În realitate, centrele
și birourile acestei ADL sunt o rețea vastă, mai perfectă decât poliția secretă comunistă,
atotvăzătoare și atotștiutoare, cu spioni peste tot, cum s-a convins autorul pe propria-i piele.
Fiind necunoscut în 1949, când a sosit în Statele Unite, căci cărțile lui fuseseră puse la index și
nu se găseau în librarii, autorul a văzut totuși cum nu este neglijat nicio clipă. A cunoscut “din
întâmplare” pe un “văr” al unui prieten de-al unei cunoștințe care-i citise o carte și au cinat
împreună, ca să afle ulterior că acel “văr”era de fapt șeful ADL-ului din New York și că el îl
invitase pe autor la cină pentru a-l trage de limbă și a strânge material pentru o campanie de
șantaj și calomnie, de tipul celei duse de ADL în 1956 în volumul „Cross-Currents”, unde sunt
calomniați diverși “antisemiți” cu scrisori confidențiale și conversații intime despre care nu se
spune nicăieri cum au fost obținute. Autorul însă știe cum, căci “vărul” care fusese fermecător și
glumeț toată seara, l-a întrebat din senin la o petrecere ce crede despre antisemitismul din
America. Autorul nu știa ce agent este “vărul”, dar i-a răspuns cu aceleași cuvinte pe care le-ar fi
folosit dac-ar fi știut, și anume că a vizitat 30 de state americane și n-a auzit nici o singură dată
pronunțându-se cuvântul “evreu”. Dar “vărul” știa ce studia și ce scria autorul, deoarece atunci
când a fost scrisă cartea, tot “vărul” a fost cel care a apărut în biroul unui editor care publicase
altă carte de-a autorului, întrebându-l dacă are de gând să-i publice și această carte. Editorul,
avizat, a zis că nu. După 3 ani, în 1952, când apăruse prima ediție a cărții în Anglia, revista
Legiunii Americane din Hollywood a publicat câteva pagini din ea și ADL a pretins imediat
comandantului Legiunii Americane să retracteze. Acesta l-a trimis la redactor. Nimic din ce se
tipărise nu era neadevărat, dar ADL a susținut că e o carte “antisemită”. Redactorul a zis că el
poate retracta numai ce e neadevărat și numai bazat pe motive reale și și-a dat demisia când
comandantul Legiunii a publicat peste capul lui retractarea pretinsă sub amenințarea că “toți
evreii” vor boicota stadionul din Hollywood, administrat de Legiune. Demisionând, redactorul a
spus că ce-a pățit el e dovada că această carte spune adevărul. Cu toată umilința la care s-a pretat
comandantul Legiunii Americane, televiziunea ABC (American Broadcasting Company) a
reziliat contractul cu stadionul și a televizat evenimentele unui competitor, dând curs șantajului
economic.
La următoarea vizită a autorului în America, un alt american i-a cerut să scrie articole pentru
presă, refuzând să creadă că aceste lucruri se întâmplă cu adevărat și zicând că va fi publicat un
articol bun, cu un subiect care nu va aborda sionismul. I-a scris unui redactor, propunându-i acel
articol, ca să afle spre surprinderea lui că în Statele Unite orice scrie acest autor este pus pe lista
neagră și nu se va publica nicăieri. Când amicul binevoitor a propus să fie publicat articolul fără