guvernul lor. Americanii au pierdut acolo două nave de război, două crucișătoare, 177 avioane și
4 .575 de tineri americani. Ca urmare, englezii au pierdut navele Prince of Wales și Renown și
multe vieți omenești în Malaya.
Deci așa a regizat Roosevelt un atac, ca să-și împingă țara în război. S-au făcut 8 investigații, 7
navale sau militare și una din partea Congresului, niciuna publică sau cinstită, toate sub firma
partidului lui Roosevelt, și adevărul cum că guvernul american deținea și descifrase comenzile
de atac ale japonezilor la Pearl Harbor și știa exact cum va avea loc atacul cu mult înainte, a fost
tot timpul ascuns. Presa bine cenzurată din Statele Unite a prezentat publicului timp de 6 luni
povești încurcate și contradictorii, iar dovezile cele mai concludente n-au fost admise la
investigație (de pildă jurnalul lui Stimson). Dar amiralii americani au ieșit la pensie și și-au
publicat memoriile...
- Amiralul Kimmel, comandant șef al flotei Pacificului la vremea aceea, scrie: “Planul
președintelui Roosevelt a cerut să nu se spună nicio vorba [despre atacul iminent] flotei din
Hawaii [unde e Pearl Harbor]... mai marii din Washington, care în mod intenționat n-au alertat
forțele noastre de la Pearl Harbor, n-au nicio scuză... li s-a ascuns cu desăvârșire comandanților
armatei și marinei că au fost interceptate mesaje japoneze vitale, descifrate și înmânate celor în
măsură să acționeze din Washington, la 6 și 7 decembrie 1941”. - Amiralul Halsey, comandant sub Kimmel, spune că au fost dezinformați de propriul lor guvern:
“Majoritatea informațiilor care ni se serveau indicau alte direcții de atac. Dacă am fi știut că
Japonia urmărea în detaliu mișcările noastre la Pearl Harbor [așa cum știau cei de la
Washington]... ne-am fi pregătit pentru certitudinea unui atac”. - Amiralul Theobald, care comanda vase de război la Pearl Harbor, scrie în 1954: “Dictate de
tactică militară... nu se aplică aici, căci în epoca noastră atomică e de neconceput să facilităm un
atac-surpriză al inamicului ca să începem astfel un război... Adevărata istorie a atacului de la
Pearl Harbor e că amiralului Kimmel și generalului Short li s-a ascuns informația” (aceștia doi
comandau la Pearl Harbor și au fost apoi făcuți țapi ispășitori ai ticăloșiei lui Roosevelt). Apoi
Theobald îl citează pe Amiralul Stark, care era șef al operațiunilor militare la Washington și care
i-a spus că atunci când le-a ascuns lui Kimmel și Short informația despre atacul japonez iminent
a primit ordin ‘de mai de sus’ s-o facă, ceea ce înseamnă de la președintele Roosevelt. „Cel mai
grav lucru pe care l-a făcut atunci a fost c-a ascuns Amiralului Kimmel adevărul”. - Amiralul Halsey îi descrie pe Kimmel și Short în 1953 ca pe “marii noștri martiri militari”. Dar
ei n-au fost decât primii dintr-o lungă listă de comandanți militari americani care trăiesc ceva
nou în istoria țării lor: anume, dacă luptă pentru victorie și ca să salveze viețile concetățenilor lor
aplicând cea mai bună strategie, sau dacă obiectează la măsuri luate peste capul lor pentru a
pierde războaiele duse de ei și pentru a ucide cât mai mulți dintre soldații lor, se trezesc dați afară
din armată sau retrogradați. Operațiunile militare americane se conformează unui plan deasupra
națiunii, în care interesul național și datoria militarului de a-și apăra patria nu mai intră.
Cărui plan supranațional i-a servit atacul de la Pearl Harbor? A spus-o Lenin. El știa mai bine
decât oricine cum l-au ajutat Statele Unite să distrugă Rusia și să instaureze comunismul acolo
(dovezile sunt însă greu de obținut, căci tranzacțiile financiare din vest în favoarea revoluției
bolșevice erau secrete). Lenin îi scria Angelicăi Balabanov, care era emisarul lui la Stockholm
în timpul revoluției bolșevice: “Cheltuiește milioane, zeci de milioane, avem la dispoziție bani
berechet”. Există dovezi despre marile sume de bani cu care împăratul Germaniei l-a ajutat pe
Lenin să ia puterea: Raportul ministrului de externe von Kuehlman din 3 decembrie 1916 despre
“un transfer continuu de fonduri către bolșevici... ca să-și construiască organul de presă Pravda,
să facă propagandă energică și să-și înmulțească numărul mic de membri din partidul lor”.
Ambasadorul german la Copenhaga, contele Brockdorff-Rantzau, raportează cum expertul lor,
dr. Helphand (alias Parvus) care ajuta la organizarea conspirației bolșevice, “le-a dat o suma de
bani să-și acopere cheltuielile”. Acestea, zicea Helphand, se ridicau la “circa 20 de milioane
ruble” ca să “organizeze complet revoluția”. Brockdorff-Rantzau a primit autorizația să livreze