banii, și chitanța lui Helphand încă există: “Primit de la ambasada germană din Copenhaga la 29
decembrie 1915 un milion ruble în bancnote rusești, ca să promovăm mascarea revoluționară în
Rusia. Iscălit, dr. A. Helphand”.
După ce Hitler și-a atacat prietenul și aliatul sovietic, Statele Unite au dat sprijin, mai întâi
“financiar, industrial și moral”, și apoi militar, sovietelor. În iunie 1942 Harry Hopkins, intimul
lui Roosevelt, spunea sovietelor într-un discurs ținut la un miting de masă la Madison Garden:
“Nimic nu ne va împiedica să împărțim cu voi tot ce avem și tot ce suntem”. La 7 martie 1942
Roosevelt ordonase ca mai întâi să se livreze trupelor sovietice tot ce vor, înaintea trupelor altor
aliați și înaintea trupelor americane. Generalul maior John R. Deane descrie cum a fost stoarsă
America pentru a se întări forța statului comunist sovietic. Masele credeau că trupele americane
luptă să “elibereze” Polonia și așa mai departe. De fapt, Roosevelt le trimitea să lupte ca să
extindă comunismul, să distrugă statele naționale și să instaureze guvernul mondial.
În 1932 Roosevelt a fost ales președinte ca să “pună capăt deficitului bugetar”, și primul lucru pe
care l-a făcut a fost să înceapă un transfer gigantic de avuție americană sovietelor, în timp ce
deficitul bugetar american a crescut (și continuă să crească) încât cifra lui totală nu mai încape
acum pe un singur rând. În dolarii de-atunci, Roosevelt a dăruit sovietelor 9 miliarde și jumătate
(cât bugetul a 2-3 țări) în operații supravegheate de Harry Hopkins, care juca acum rolul pe care-
l jucase Bernard Baruch în 1917, asigurând continuitatea metodelor de manipulare politică și
economică a președintelui și poporului american din 1916 încoace. Bernard Baruch a insistat că
un singur om trebuia să supravegheze distribuțiile pe timp de război, și astfel s-a creat pentru el
“Comitetul industriilor de război” (provenit din “Consiliul apărării”) de pe lângă președinte.
William J. Graham scrie că acesta era “guvernul secret al Statelor Unite... Șapte oameni aleși de
președinte planificau tot sistem de furnizări de război, cenzura presei, controlul asupra
alimentației populației... într-un cuvânt elaborau fiecare măsură luată apoi de Congres pentru
război și au făcut asta în secret, cu ușile închise, cu luni înainte ca Congresul să declare război
Germaniei”.
Chiar Baruch spunea că el avea puteri depline și lua toate hotărârile. La început pe ascuns, lăsând
publicul să creadă că președintele Wilson hotărăște, dar după ramolismentul total al lui Wilson
din 1919, pe față, pe motivul bolii președintelui. În 1940, Roosevelt a reinstaurat Consiliul de
război al lui Wilson, sub titlul de “Comisia consultativă”, care în 1942 a devenit “Comitetul
producției de război”. Baruch a cerut din nou ca un singur om să aibă puterea supremă în acest
comitet, dar n-a fost el cel ales. Biograful lui, Rosenbloom spune că “Baruch a fost dezamăgit”,
dar autorul crede mai degrabă că el a fost de acord cu aranjamentele care l-au numit pe Harry
Hopkins. Din 1916 încoace, Baruch a fost cel mai puternic și influent om, dirijând din umbră pe
absolut toți președinții Statelor Unite, indiferent dacă erau democrați sau republicani. În 1952 el
încă îl “sfătuia” pe Eisenhower. Dar puterea lui Hopkins de a apropia catastrofa civilizației
occidentale a fost mai mare, pentru că teatrul de acțiune a fost mai mare.
Atotputernicul Harry Hopkins, șeful Comitetului producției de război și al Comisiei de protocol
sovietic al lui Roosevelt n-ar fi putut ajunge așa sus în niciun alt secol, căci era un om de origine
obscură, total lipsit de pregătire, pricepere sau capacitate de a administra treburile unei țări, iar
singurul lui talent s-a văzut când a găsit femei de moravuri ușoare pentru Molotov când acesta a
vizitat America. Autorul n-a putut afla cine l-a ales pe Hopkins să-l dirijeze pe Roosevelt, dar a
aflat că crescuse la școala ideilor lui Louis Blanc și a comuniștilor de la 1848, ca și House. Harry
Hopkins și-a învățat ideile la școala socialiștilor fabieni din Londra, care propovăduiesc
dispariția statelor naționale și instaurarea “Statelor Unite ale Lumii” și de la un mentor de-al lui,
evreu de origine rusă din Boemia, discipol al lui Tolstoi, eroul bolșevicilor. Era cunoscut în
cercurile electorale ale lui Roosevelt ca un “bișnițar” (fixer) care “ajusta” fondurile electorale.
Universitatea din Oxford i-a dat un doctorat de tipul celor conferite Elenei și lui Nicolae
Ceaușescu.