Imediat ce a fost instaurat șef al Comitetului pentru Protocolul Sovietic al lui Roosevelt, Hopkins
a anunțat că s-a decis ca Statele Unite să servească Uniunea Sovietică fără a cere niciun fel de
informații, așa cum nicio altă țară nu va fi servită, și că aceasta decizie “nu va fi rediscutată”
(1942). Ca și la miniștrii britanici care serveau sionismul, politica era “stabilită” și nu mai
încăpea discuție. Nu s-a știut niciodată cine a stabilit-o. Senatorul Taft, liderul republican, a
protestat și a fost urmărit până la moarte de o campanie virulentă de calomnii și insulte publice.
America i-a dăruit lui Stalin 15.000 avioane, 7.000 de tancuri, 581 nave de război (127 au fost
returnate după mulți ani și sovietele s-au oferit să plătească pentru 31, spunând că restul s-au
pierdut sau s-au stricat) și o întreagă flotă comercială. Aceasta este doar o mică parte din averile
dăruite de americani lui Stalin. Guvernul american n-a publicat niciodată datele transferului de
bunuri către Stalin din timpul și de după terminarea războiului și presa coruptă din Statele Unite
nici nu s-a interesat. Printr-un accident doar s-au păstrat documente prin care se poate aprecia o
mică parte din felul în care guvernul american își jefuiește poporul ca să-i îmbuibe pe tartorii
bolșevici. Iată cum:
Căpitanul Jordan, veteran din primul război mondial, care, ca tânăr recrut fusese instruit să-și
țină “ochii deschiși, gura închisă și o copie după absolut orice”, a fost trimis la “Depozitul
Națiunilor Unite nr. 8” de la Newark (Națiunile Unite nici nu existau încă, urmau să fie înființate
peste 3 ani, dar aveau deja depozite de mărfuri). A văzut cât de atotputernic este guvernul
sovietic în Statele Unite atunci când un avion civil american a trecut prea aproape de un
bombardier american care era dăruit lui Stalin și ofițerul sovietic, furios, a cerut să fie eliminate
avioanele americane de pe pistă. Comandamentul aeroportului a refuzat și sovieticul a spus: “Am
să-i telefonez lui Hopkins”. După câteva zile a venit un ordin de la Comisia Aeronautică
Americană care interzicea accesul avioanelor civile americane, exact cum ceruse sovieticul.
Atunci, căpitanul Jordan a început să țină un jurnal, cu ajutorul căruia a arătat mai târziu lumii că
încă din 1942 materialele necesare construirii bombei atomice (grafit, tuburi de aluminiu,
cadmiu, toriu) erau trimise prin aeroportul Newark în Uniunea Sovietică – și în acest timp
Roosevelt făcea mare caz de “secretul bombei atomice”, proiectul Manhattan. Dar când căpitanul
Jordan nota aceste transporturi în jurnalul său, nici el, nici poporul american n-aveau habar de
bomba atomică și nici la ce-ar putea fi bune aceste materiale. El doar nota absolut toate
transporturile. Și a observat că multe dintre ele nu erau, cum precizau acordurile de colaborare
militară, articole de “apărare”, ci de construire a regimului comunist, ca de pildă “tractoare și
mașini agricole, o fabrică de aluminiu, fabrici de locomotive și vagoane, mașini de prelucrat
oțelul” etc. Acestea erau utilaje agricole în valoare de 1.674.586.000 $ și utilaje industriale în
valoare de 3.040.423.000 $ (dolarii de atunci, mult mai puternici ca cei de-acum) trimise de
președintele Truman în Uniunea Sovietică în acel an, în cadrul “acordului de împrumut-ajutor”.
În 1943 s-au pierdut multe nave de transport și s-a mai deschis un aeroport la Great Falls, în
Montana, pentru transferul de avere din America la Stalin, iar căpitanul Jordan a fost trimis acolo
din nou ca “reprezentant al Națiunilor Unite” care încă nu existau, și a găsit acolo primul lui
ordin de la președintele țării, și anume: “Prima prioritate o au avioanele sovietice, chiar înaintea
celor militare ale Statelor Unite”. Ofițerul sovietic cu care colabora s-a ofensat că trebuia să
colaboreze cu un biet căpitan și căpitanul Jordan a fost făcut imediat maior al Statelor Unite, dar
epoleții i-au fost puși de colonelul Kotikov, ofițer sovietic. Autorul nu știe dacă au mai fost
vreodată ofițeri americani în armata Statelor Unite făcuți de alte țări. Jordan a observat foarte
multe geamantane negre sigilate bine cu frânghii, care treceau spre Uniunea Sovietică și, cum n-
avea altă putere decât cea de a dirija traficul din Montana spre Moscova prin Alaska, s-a suit
într-un avion, unde a desfăcut câteva dintre ele și și-a notat conținutul. A găsit în aceste
geamantane o imensitate de documente, corespondență, planuri și desene tehnice. Printre ele erau
două pachete de dosare ale Departamentului de Stat american. Pe unul, eticheta scria: “De la
Hiss”; pe celălalt: “De la Sayre”. Aceste dosare, după cum s-a dovedit ulterior în procesele de
spionaj și trădare din 1948-56, conțineau rapoartele secrete ale atașaților americani din Moscova,