trimise în valiză diplomatică la Washington, unde Hiss și Sayre le fotocopiau și le trimiteau
înapoi la Moscova, la cei care, chipurile, le țineau secrete.
Cea mai importantă hârtie pe care-a văzut-o Maiorul Jordan în valizele ce zburau spre Moscova a
fost o scrisoare semnată “H.H” (Harry Hopkins) către Mikoyan, comisarul sovietic pentru
comerț exterior, în care-i explica “ce greu mi-a fost să obțin acestea de la Groves” [șeful
proiectului ultra-secret al bombei atomice]. Atașate la scrisoare erau planul uzinei atomice de la
Oak Ridge din Tennessee și o copie a unui raport ce purta ștampila “Harry Hopkins” și care era
plin de cuvinte stranii, pe care Jordan, necunoscându-le, le-a copiat întocmai în jurnalul său, cu
intenția să se uite mai târziu în dicționar să vadă ce înseamnă termeni ca:ciclotron, proton,
deuteriu, energie de fisiune și fraze ca “pereți de 5 picioare grosime de apă și plumb să
controleze zborul neutronilor”. Asta în timp ce masele din Anglia și America aveau creierul
spălat cu lozinca „cea mai bună apărare împotriva agresiunii sovietice e bomba atomică”.
La 23 septembrie 1949 Uniunea Sovietică a explodat prima bombă atomică. Maiorul Jordan nu
s-a mai putut stăpâni și s-a plâns unui senator, care l-a determinat pe un vorbitor de la radio,
Fulton Lewis, să povestească astea la radio. Acest program radio și cartea lui ulterioară au făcut
public scandalul care a dus la investigațiile Congresului din decembrie 1949 și martie 1950. Dar
presa a falsificat faptele când le-a difuzat public și investigațiile n-au dus la nimic.
În 1944 Maiorul Jordan era îngrijorat și a încercat să se consulte cu șeful lui din Departamentul
de Stat, unde i s-a spus că “ofițerii care-s prea corecți se pot trezi pe undeva pe-o insulă din
mijlocul Mării Sudului”. După scurt timp a fost înlocuit. Cartea lui conține lista tuturor
transporturilor pe care le-a putut vedea. Este inclusă lista tuturor ingredientelor pentru bomba
atomică și bomba cu hidrogen: beriliu, cadmiu, cobalt (33.600 livre minereu și concentrat), metal
și fragmente de cobalt (806.941 livre), uraniu metal (2.2 livre), tuburi de aluminiu (12.766.472
livre), grafit (7.384.482 livre), toriu, nitrat de uraniu, oxid urano-uranic, aluminiu și aliaje
(124.0 52 .618 livre), lingouri de cupru și bronz (76.545.000 livre), sârmă, plăci, sârmă izolată de
cupru și bronz etc. Apoi o uzină petrolieră, mașini și piese de prelucrare a fierului, mașini de tot
felul pentru industria grea și ușoară, turnătorii, stații electrice, instrumentar și stații telefonice,
generatoare, instalații de cinematografie și radiodifuziune, 9.594 vagoane de cale ferată, 1.168
locomotive, nave comerciale în valoare de 123.803.879 $, camioane și tot așa la infinit. Apoi o
uzina de mare precizie, 2 fabrici de produse alimentare, 3 generatoare de gaz, o rafinărie de
petrol cu mașini și utilaje, 17 uzine cu aburi și 3 uzine hidroelectrice.
Maiorul Jordan începea să creadă că Hopkins și amicii lui înnebuniseră, căci îi trimiteau lui
Stalin cantități imense de tot felul de lucruri, utile sau nu – despre care nu știa la ce le-ar fi
trebuit: ochelari, dinți falși, 9.126 ceasuri cu pietre prețioase, 6.222 livre de săpun de toaletă,
rujuri de buze în valoare de $400, 373 galoane de băuturi spirtoase, momele pentru pescuit cu
undița în valoare de $57.444, lanterne magice pentru copii în valoare de $161.046, tichii de
hârtie și nasuri de carton de $4.352, 13.256 livre de hârtie de copiat, două piane noi, instrumente
muzicale de $60.000 și probabil o atenție specială pentru dragul “tătuc Stalin”, o pipă de $10.
Harry Hopkins i-a mai trimis lui Stalin și bani peșin, între altele “$88.701.103 pentru săraci”.
Cine-a trăit sub comunism știe cum se “împarte” la sărăci.
În 1944, Henry Morgenthau Jr., secretarul Trezoreriei lui Roosevelt, cu secretarul său, Harry
Dexter White (dovedit ulterior agent sovietic) i-au trimis lui Stalin copii ale plăcilor cu care se
tipăreau banii ce urmau a fi folosiți în Germania după război. Astfel, publicul american înghițea
un deficit cauzat de plata trupelor americane cu bancnote tipărite de un alt guvern, în altă țară,
dar aceste bancnote erau onorate în Statele Unite. La protestul publicului, bancnotele nu s-au mai
tipărit din 1946, dar sovietele puseseră deja în circulație peste 250 milioane de dolari tipăriți de
ele și au refuzat să plătească suma neglijabilă de $18.000 pentru plăcile și hârtia cu care au
jecmănit cele 250 milioane luate direct din trezoreria americană.