americane bombardau orașele și satele cu populație civilă, masacrau civilii, necombatanții, în
timp ce în public făceau spume la gură, acuzându-i pe nemți de “această barbarie inimaginabilă”.
La 10 februarie 1944 Roosevelt i-a mărturisit lui Stalin între patru ochi că “se simte și mai însetat
de sânge” decât înainte. La 13 și 14 februarie, englezii și americanii au bombardat timp de ore și
cu bună știință Dresda, oraș deschis, lipsit de armată și de orice obiectiv militar, plin de femei și
copii care se refugiaseră acolo de urgia bolșevică ce înainta din răsărit. Nimeni nu va ști vreodată
câți civili au asasinat, ars și îngropat sub dărâmături armata engleză și cea americană în ziua
aceea. Estimările variază între 50.000 și 250.000, deci mult mai mulți decât la Hiroshima și
Nagasaki, unde pentru prima dată s-au folosit noile bombe atomice. Și acestea au fost folosite tot
împotriva populației civile necombatante, total lipsită de apărare, deși generalii MacArthur și
Louis Mountbatten au protestat împotriva asasinării civililor, și japonezii nu mai era nevoie să fie
bombardați, căci erau pe cale de a se preda oricum. La Dresda trupele americane au avut grijă să
distrugă total unul dintre cele mai frumoase monumente ale civilizației europene, catedrala
orașului, a doua în lume ca mărime și una dintre cele mai frumoase din lume. Apoi Eisenhower a
ordonat trupelor să se oprească la Elba și să aștepte să se reverse puhoiul trupelor bolșevice peste
jumătate din Europa, și a ordonat trupelor lui să întoarcă mitralierele împotriva celor care
încercau să fugă de teroarea asiatică, atât nemții, cât și victimele lui Hitler; iar cei care au reușit
totuși să fugă au fost apoi luați din lagărele de refugiați și trimiși înapoi, la moarte.
Anglia abolise sclavia în colonii de-un secol; America abolise sclavia în 1865; acum, în 1945,
guvernul englez și cel american introduceau sclavia în Europa. Dar culmea răzbunării talmudice
a fost la Nürnberg, la procesul așa-zișilor criminali de război, unde Hitler nici n-a fost amintit
măcar, deși de 6 ani numele lui era blestemat zilnic de mii de ori în propaganda ce inundase
lumea, dar locțiitorul lui Hitler, Martin Bormann (a cărui moarte n-a fost dovedită, cum n-a fost
nici a lui Hitler) a fost inclus. Misterul care învăluie moartea și rămășițele lui Hitler este la fel ca
misterul ce învăluie începuturile lui. Astfel, nimeni nu vrea să amintească de faptul că era
membru al partidului comunist în tinerețe. Dosarul lui de tinerețe de la poliția din Viena a
“dispărut”. Căpitanul Roehm i-a povestit unui subaltern, care i-a povestit autorului că în 1919,
când trupele Bavariei au izgonit guvernul bolșevic din München, Adolf Hitler, necunoscut pe-
atunci, făcea parte din garda personală a emisarului comunist Levine, venit de la Moscova, și a
fost arestat, dar și-a salvat pielea denunțându-și ceilalți colegi bolșevici. Asta explică de ce Hitler
l-a ucis pe Roehm imediat ce a preluat puterea. Numele original al partidului nazist era “Partidul
Social Revoluționar”, iar Hitler susținea că va “înfăptui marxismul”. El i-a spus lui Hermann
Raushing că organizația lui e bazată pe modelul comunismului. Autorul l-a cunoscut personal pe
Hitler, l-a studiat mulți ani și este de părere că niciuna dintre cărțile despre el nu-l prezintă
veridic.
La Nürnberg procedura părea anume făcută să batjocorească creștinismul. Prizonierii și învinșii
erau forțați să se degradeze ca să-i distreze pe învingători. Reprezentantul sovietic a citit actul de
acuzare că hitleriștii au deportat oamenii în lagăre de muncă forțată și i-au smuls din familiile lor
- o metodă pe care sovieticii o practicau prin excelență și care n-a încetat nici azi. În timp ce
englezii și americanii ascultau batjocura sovietică, bărbați, femei și copii erau smulși din
familiile lor din Polonia și Germania și din țările ocupate de armata roșie și erau deportați în
lagăre de sclavi de către sovietici. Iar în beciurile din Moscova oamenii erau torturați și uciși fără
judecată și de 30 de ani Siberia era un vast cimitir a milioane de oameni nevinovați care nu
fuseseră nici măcar judecați. Dar aici, la Nürnberg, se proceda “legal” și avea loc “o judecată”.
Apoi și în Europa ocupată de trupele sovietice și aliate s-a revărsat răzbunarea, a cărei inspirație
poate fi găsită după semnătura pe care o poartă unele acte simbolice care se leagă de răzbunarea
talmudică din 1917, identificată prin scrierea versurilor pe pereții camerei în care au fost
asasinați Romanovii și prin canonizarea lui Iuda Iscariotul. Conducătorii naziști au fost
spânzurați în 1946 de ziua “judecății evreiești”, repetându-se spânzurarea legendară a lui Aman
și a fiilor lui, reeditându-se astfel răzbunarea talmudică a lui Mardoheu. La Oberammergau, unde