religioasă de pe formularul de imigrare, ca să nu se poată vedea cum numai evreii sunt admiși
fără cote de imigrare. În 1952, Liga Antidefăimării și Comitetul Evreiesc American s-au opus cu
îndârjire legii McCarran-Walter, care din nou cerea la imigrare declarația de apartenență și
președintele Truman a radiat legea care a fost votată în Congres, dar chiar dacă acea lege ar fi
fost respectată, n-ar fi însemnat nimic, căci oricine putea scrie orice la acea rubrică.
Părerea autorului este că dacă au murit evrei, au murit în aceeași proporție în care trăiau în restul
populației, adică circa 6%, restul de 94% de victime din lagărele de concentrare fiind cehi,
polonezi, nemți etc. Aceasta este și părerea tuturor supraviețuitorilor care au fost cu adevărat în
lagărele de concentrare naziste. Aceste victime aveau toată simpatia pentru evreii care sufereau
alături de ei și ca și ei, dar nu pricepeau de ce se susține că numai evreii au fost victime și au
suferit și se neagă total existența celorlalți 94%. Se vede imediat de ce, dacă se ia în considerare
răzbunarea talmudică și spânzurarea naziștilor de “ziua judecății” talmudice, căci cauza
talmudiștilor din ghetourile Rusiei a determinat toată istoria omenirii de la 1946 încoace.
Un martor ocular a povestit autorului că sentința Tribunalului de la Nürnberg urma să fie dată la
30 septembrie și 1 octombrie 1946, între anul nou iudaic, care cade pe 26 septembrie, și ziua
pocăinței către Iehova, care cade pe 5 octombrie, iar execuțiile au avut loc imediat, la 16
octombrie, de hosana rabba evreiască, ziua când zeul iudaic Iehova, după ce și-a dat verdictul și
a așteptat ca să se mai pocăiască unii, își dă verdictul final. Spune martorul ocular: “Toți credeau
că verdictul va fi scris mai devreme, dar a fost întârziat de o sumă de împrejurări minore și data a
fost fixată în jur de 15 septembrie. Apoi X, unul dintre judecători, a obiectat la o formulare a
unei părți din verdict și au calculat în linii mari cam cât timp e necesar ca să recopieze verdictul
reformulat; și așa s-a ajuns la data verdictului”. Autorul nu divulgă numele judecătorului care a
ridicat obiecția pentru a împinge data verdictului și execuției ca să coincidă cu ziua răzbunării lui
Iehova. Anthony Eden vorbea în Parlamentul englez încă la 17 decembrie 1942 despre evrei și-i
amenința pe “cei ce nu vor scăpa de răzbunare”. Roosevelt făcea declarații similare în America.
Tribunalul de la Nürnberg a fost repetat într-o sumedenie de judecăți similare ale “crimelor
împotriva evreilor” în toată lumea și, încetul cu încetul, despre ele s-au aflat crâmpeie de adevăr
în decursul anilor. Americanii au executat la Dachau sentințe împotriva a 297 de oameni, care au
fost batjocoriți în pantomime în care au fost aduși cu capul strâns legat în saci negri, cu frânghii
în jurul gâtului și “judecați” în fața altarelor și crucifixurilor; care au fost torturați ca să li se
smulgă confesiuni că ar fi făcut lucruri total imaginare, pentru ca apoi acele confesiuni să fie
aduse ca dovezi în tribunalele reale, în care erau judecați ulterior, când ei credeau că judecata
deja avusese loc. Cea mai mare judecată-batjocură de acest fel a fost procesul Malmedy din
1945 - 46, unde 43 oameni au fost condamnați la moarte pentru că s-a pretins că ei ar fi ucis
prizonieri americani lângă Malmedy în 1944, o acuzație menită să-i satisfacă pe americani. Dar
cei care i-au torturat pe acei nenorociți ca să le smulgă confesiuni nu erau americani, ci evrei din
Austria, care imigraseră în Statele Unite chiar înainte de război și care sub Roosevelt au ajuns
repede gradați în armata americană. Un american adevărat, care i-a văzut ce făceau la aceste
batjocuri de procese, și-a dat demisia, dezgustat de sadismul aplicat de acești evrei austrieci
deveniți ofițeri americani. Apoi, un colonel care luase parte la aceste batjocuri sadice a
recunoscut totul în fața Senatului, dar a susținut că procedura era în regulă, de vreme ce
tribunalul știa că confesiunile au fost smulse sub tortură și că în fond prizonierii puteau să-și dea
seama că slujba diavolului la care erau obligați să participe era o judecată în bătaie de joc, că
doar vedeau că n-au avocat.
O comisie de anchetă a stabilit că acele “judecăți/slujbe diabolice” au avut loc cu sadism:
frânghie în jurul gâtului, glugă neagră pe cap și așa mai departe, în care un individ îmbrăcat în
ofițer american pretindea că e judecător și alții îmbrăcați în uniforme americane pretindeau că
sunt procurori etc.” Smulgeau confesiuni și, în consecință, unele sentințe la moarte au fost
comutate. Apoi judecătorul Gordon Simpson din Texas a apreciat că aceste proceduri “nu sunt
americane” și că “au fost adoptate la conferința celor patru puteri de la Londra”, că “nu s-au