putere. La fel, maiorul W. Stanley Moss i-a văzut pe comuniștii de la comanda luptei de partizani
cum se scăldau în aur: “Nu venea din Rusia; le fusese făcut cadou comuniștilor de către aliați.
Ani de zile au curs banii la trupele de gherilă ca să-și duca războiul, dar comuniștii au folosit
doar o mică parte ca să lupte împotriva nemților”.
Aceste lucruri se repetau în toate țările. Comandorul Yeo-Thomas, trimis în Franța la trupele de
rezistență, raporta la Londra că “partidul comunist francez vrea ca în ziua victoriei să se ridice și
să pună stăpânire pe toată țara, în timp ce comentatorii de la BBC își bat joc de francezii care se
tem de bau-baul comunist”. În 1952 Sisley Huddleston a descris rezultatul politicii de promovare
a comuniștilor: În ziua “eliberării” Franței, comuniștii au asasinat cu sânge rece și cu premeditare
peste o sută de mii de cetățeni francezi. Astfel, când masele de oameni vedeau la jurnalele de
actualități mormane de cadavre filmate de englezi și americani, ei vedeau opera comuniștilor,
care erau majoritatea evrei, vedeau starea de lucruri pe care guvernele și armatele lor o
introduseseră și o permanentizaseră în Europa și-și închipuiau că văd victime evreiești ale
naziștilor. Adevărul a ieșit la iveală în 1948, dar autorul nu crede că milioanele de oameni cu
creierul spălat în 1945 au mai aflat vreodată adevărul; poate unul la milion.
În 1948, eroul Tito al Iugoslaviei se ciorovăia cu Kremlinul, lucru periculos pentru un comunist,
și, ca să se protejeze, s-a hotărât să dezvăluie câte puțin din ce știa, calculând că rușii îi vor da
pace ca să-i cumpere tăcerea. A intentat un proces la 13 dintre cei mai intimi colaboratori de-ai
lui, comuniști din conducerea partidului comunist și a statului, pentru că au participat la
masacrarea în masă a prizonierilor în cel mai infam lagăr de concentrare, Dachau. Adevărul iese
la iveală în moduri stranii, deși în lumea noastră, cu mass-media cenzurată și stăpânită de aceeași
mână ascunsă, adevărul nu merge prea departe. Wilhelm Spielfried, bătrân ofițer austriac care a
supraviețuit la Dachau, în confuzia preluării lagărului de către trupele anglo-americane a furat
din biroul comandantului lagărului un fișier care conținea numele celor uciși și felul în care-au
murit, semnat de ofițerul responsabil în fiecare caz. Printre acești ofițeri care-i ucideau pe
deținuți erau colaboratorii comuniști ai lui Tito, înalți membri ai guvernului și partidului
comunist iugoslav. Spielfried a reușit să publice o parte din acest fișier și pentru restul fișierului
a așteptat să se nască un editor destul de curajos care să-l publice.
Iosif Broz Tito era el însuși agent sovietic din 1934. În 1948 și-a acuzat colegii și colaboratorii
Oskar Juranici, Branko Dil, Stane Oswald, Janko Pufler, Milan Stepisnic, Karl Barle, Boris
Kreintz și Miro Kosir și alții. Toți erau foști membri ai brigăzii internaționale comuniste din
Spania și agenți ai poliției secrete sovietice. Toți au făcut confesiunile obișnuite și toți s-au
apărat spunând că n-au ucis niciodată niciun comunist și că întotdeauna ucideau conservatori,
liberali, catolici, protestanți, ortodocși, evrei și chiar țigani, dar numai dacă nu erau comuniști.
Iată cum colabora Gestapo-ul lui Hitler cu poliția secretă sovietică în ultimii ani ai celui de-al
doilea război mondial: În lagăre se formau “comitete antifasciste”. Dacă Hitler și Gestapo-ul lui
ar fi fost anticomuniști, aceste comitete ar fi trebuit să fie primele victime, dar în realitate ele au
fost acceptate ca reprezentându-i pe prizonieri și li se acordau privilegii, cu condiția să participe
la masacre. Astfel s-a asigurat că nu vor fi anticomuniști în Germania după război. Masele din
Occident și-au închipuit și încă își închipuie că nazismul și comunismul sunt lucruri opuse, când
în realitate sunt unul și-același lucru. Karl Stern, evreu din Germania devenit cetățean american
și convertit la creștinism, povestește cum în Germania hitleristă lucra la un spital de psihiatrie
unde i-a auzit pe medicii naziști explicând teoria revoluției permanente a lui Troțki. I-a întrebat
cu uimire: “Domnilor, văd că vă extrageți strategia politică din Troțki. Nu e ciudat că voi,
naziștii, îl citați pe Troțki, un evreu bolșevic, ca învățătorul vostru? Ei au râs de mine ca de un
țărănoi prost, neintrodus într-ale politicii, cum și eram... Ei făceau parte dintr-o aripă foarte
puternică a partidului nazist, care cerea o alianță între Rusia comunistă și Germania nazistă
împotriva capitalismului occidental, cum îi ziceau ei... Dacă nu erai atent, nu știai dacă te afli
între bolșevici sau între naziști și, în cele din urmă, era cam tot pe-acolo”.