despre care n-aveam voie să pomenesc”. Autorul a aflat curând, de la cunoscători, că proporția
evreilor nu era deloc mică în guvern și că ei stăpâneau țara în mare măsură, dacă nu chiar
predominant. Cu niciun rus n-a putut autorul vorbi la Moscova, ceea ce din nou l-a frapat.
Autorul n-a văzut nicăieri în viața lui, în nicio țară, clasa stăpânitoare așa de perfect segregată de
masa de sclavi.
Vizitând Moscova în 1935, autorul nici pe departe nu se gândea la subiectul acestei cărți și nici
la evrei, dar a fost frapat, așa cum a fost William Henry Chamberlain, care-a trăit la Moscova
între anii 1922 și 1934 și a scris cartea sa de căpătâi despre acei ani sovietici. Spune
Chamberlain: “Un număr considerabil de evrei au făcut carieră în birocrația sovietică. Din
duzina de funcționari pe care-i cunosc în Departamentul de presă al Comisariatului de externe,
unul singur nu era evreu. Predominația evreilor în acel comisariat pe când eram eu în Rusia era
aproape comică. Poporul rus era reprezentat prin portarul cărunt și servitoarele șleampete care
aduceau ceaiul prin birouri. Mulți evrei erau și în poliția secretă, în Internaționala comunistă și în
toate departamentele care aveau de-a face cu comerțul și finanțele”. Însă din aceste date,
Chamberlain trage alte concluzii decât autorul, și spune că nu se poate afirma că “evreii, ca grup
rasial, au împins triumful bolșevismului”. Dar, spune autorul, Chamberlain ajunge la concluzii
strâmbe pentru că confundă două lucruri distincte: directoratul conducător evreiesc cu masa de
oameni numiți “evrei”. Cum a mai spus, nici rușii și nici nemții “ca grup rasial” n-au împins
triumful bolșevismului sau al nazismului, dar și rușii și nemții le-au avut pe cap. Masele de
oameni, gloatele, niciodată nu lucrează și nu împing nimic în mod conștient. Ele sunt mânate în
direcțiile dorite de grupuri perfect organizate, care au putere asupra lor. Ca grup, muncitorii
niciodată nu “împing” greva generală, dar aceasta e proclamată în numele lor. Tot timpul autorul
a arătat că evreii au fost cei care s-au opus cel mai mult sionismului, dar azi, acest “grup rasial”
s-a trezit înlănțuit în sionism fără scăpare. Autorul arată că conducerea revoluției mondiale din
1848 încoace constă din rabinatul talmudic est-european și că în acest sens, revoluția bolșevică
este o conspirație evreiască.
Autorul a cunoscut în 1935, la Moscova, oligarhi evrei: Maxim Litvinov, un tip bulevardier de
cafenea, apoi Umanski, un tânăr zâmbitor, viclean și periculos de moarte (din România probabil)
care semăna mai mult cu membrul unui trib din Africa decât cu un rus. Dar tot timpul cât s-a
aflat la Moscova, autorul n-a putut veni în contact cu rușii. În anul 19 37 lucrurile erau tot așa:
Stolîpin, fiul reformistului asasinat în 1911, scria că deși unii evrei au fost înlocuiți cu ruși pe ici
pe colo, “evreii mențin principalele pârghii ale puterii; dacă li s-ar lua din mâini, tot edificiul
marxist s-ar prăbuși ca un castel din cărți de joc”. Căci conducătorii instrumentelor teroarei erau
cu toții evrei: ei erau șefii lagărelor de muncă forțată și exterminare (conduse de un triumvirat
evreiesc) unde erau închiși 7 milioane de ruși. Toate închisorile sovietice aveau drept șef un
comisar evreu. Toată presa și aparatajul de tipărire și distribuire, inclusiv cenzura, erau stăpânite
de evrei, și sistemul talmudic de “comisari politici” care teroriza fiecare soldat și ofițer din
armată era în întregime evreiesc. În 1938, diplomatul sovietic la București, Butenko, a fugit în
Italia, unde a scris, în Giornale d’Italia , că noua clasa stăpânitoare din Rusia e aproape exclusiv
evreiască. Mai ales în Ucraina administrația și industria erau în mâinile lor, conform unei politici
deliberat dirijate de Moscova.
Deci, din 1917 nu s-a schimbat identitatea conducătorilor, chiar dacă ei s-au retras de pe scenă în
culise. Apoi a venit războiul. În 1938 Stalin spusese la al treilea congres al Cominternului: “Nu
vom putea reînvia mișcarea revoluționară pe scară destul de mare dacă nu profităm de
disensiunile dintre țările capitaliste, astfel încât să le aruncăm într-un război una împotriva
alteia... Orice război trebuie să se termine neapărat cu o revoluție. Sarcina partidelor noastre
tovărășești din acele țări este să faciliteze provocarea unui conflict armat”.
Nota bene: e prima dată când avem explicația motivului pentru războaiele secolului nostru.
Pactul Hitler-Stalin a provocat războiul. Scopul războiului a fost extinderea revoluției. Șefii
guvernelor occidentale au trădat tot ce juraseră și au aruncat Europa de Est în ghearele revoluției.