puține scrisori un timp. Dar, deși oamenii responsabili din guvern au cerut să se încetinească
ritmul imigrării sioniste în Palestina, Churchill a refuzat, zicând că “asta i-ar favoriza pe
extremiști”, și astfel, extremiștii au continuat să invadeze Palestina. Devenea tot mai evident că
hazarii care invadau Palestina nu puteau fi integrați pașnic. Colonelul Hoskins, “reprezentantul
personal al președintelui Roosevelt în Orientul Mijlociu” (spune dr. Weizmann) i-a pe vizitat
șefii statelor arabe ca să discute o înțelegere cu palestinienii. L-a găsit pe regele Ibn Saud furios
foc pentru insulta grosolană ce i-o adusese dr. Weizmann care, zicea el, încercase să-l plătească
cu 20 milioane de lire sterline ca să vândă Palestina evreilor. Și din înțelegere nu s-a ales nimic.
Cel de-al doilea război mondial se apropia de sfârșit și în Palestina urma să fie una din două:
mandatul britanic să continue să mențină cu greu un echilibru fragil între palestinienii băștinași și
invadatorii hazari din Rusia, sau britanicii să se retragă și sioniștii pe care-i înarmaseră până-n
dinți să-i expulzeze pe palestinieni din propria lor țară. Churchill se dăduse total de partea
sionismului în particular, dar Chaim Weizmann vroia o declarație publică, care să consfințească
faptul că Marea Britanie dăruiește sioniștilor teritoriul Palestinei și nu o patrie în Palestina, cum
suna Declarația Balfour. Churchill se eschiva, pretextând că războiul nu s-a sfârșit încă. Ca
Macbeth, deși erau gata de crimă, Churchill și Roosevelt – marionetele sionismului – tremurau
cu cuțitul în mână când trebuiau să înjunghie victima: au refuzat să dea ordin trupelor să
golească Palestina de arabi. Palestina nu era a lor și ei n-aveau dreptul s-o dăruiască nimănui.
Apoi Roosevelt s-a dus la Ialta, unde a dăruit bolșevismului jumătate din Europa, care de
asemenea nu era a lui, și probabil că după așa un mare cadou, să dăruiască lui Chaim Weizmann
țărișoara palestinienilor ar fi părut puțin lucru, așa ca nimeni nu s-ar fi mirat dacă i-ar fi dat un
ultimatum brutal regelui Ibn Saud. Dar, în mod surprinzător, cu totul alta a fost comportarea lui.
Pentru prima dată în viața lui, Roosevelt a vorbit ca un adevărat om de stat, spune autorul, și
după aceea a murit.
Între 12 și 14 februarie 1945, venind de la Ialta, Roosevelt s-a întâlnit cu Ibn Saud la bordul
vasului Quincy și i-a cerut să primească mai mulți imigranți hazari în Palestina, la care acesta a
răspuns: “Nu. Este o armată întreagă de evrei în Palestina, înarmată până-n dinți, nu împotriva
nemților, ci împotriva arabilor de-acolo”. La 28 februarie, Roosevelt s-a întors la New York. La
28 martie Ibn Saud i-a repetat în scris tot ce-i spusese verbal la convorbire. La 5 aprilie
Roosevelt i-a răspuns textual: “Ca șef al ramurii executive a guvernului, nu voi face nicio acțiune
care să fie ostilă poporului arab”. La 12 aprilie era mort. Nu s-ar fi știut niciodată ce a avut loc
între Roosevelt și Ibn Saud dacă secretarul de stat James G. Byrnes, încercând să-l oprească pe
Truman de la a da lovitura de grație palestinienilor, n-ar fi publicat documentele după 6 luni.
Dac-ar fi trăit, și-ar fi respectat Roosevelt cuvântul? Harry Hopkins, intimul lui care fusese
prezent și scrisese procesul verbal la întâlnirea cu Ibn Saud, spune că nu, fiindcă Roosevelt “era
legat de sionism și public și privat și prin convingere”. Dar tot în acest proces verbal scrie că
Roosevelt a zis c-a învățat în 5 minute de la Ibn Saud mai mult despre sionism decât în toată
viața lui. Și mai există și anecdota că Ibn Saud ar fi zis: “De 2000 de ani noi știm ce-ați învățat
voi în două războaie mondiale”. Dar Harry Hopkins nu poate fi crezut orbește, căci imediat după
întâlnirea cu Ibn Saud, el, care fusese nedezlipit ca umbra de Roosevelt, s-a încuiat în cabina lui,
de unde n-a mai ieșit decât ca să părăsească vasul la Alger și să “trimită vorbă” că se întoarce în
America cu un alt vas. Harry Hopkins nu l-a mai văzut pe Roosevelt niciodată. La
înmormântarea lui Roosevelt, colaboratorii și subalternii cu care se înconjurase timp de 12 ani au
tras un chef asemănător bețiilor de la conferința de la Ialta. Merriman Smith, corespondentul de
la Casa Albă, spune că dacă nu știai cine sunt, ziceai că se-ntorceau de la campionatul de fotbal.
Astfel dispare Roosevelt, învăluit în mister în ultimele zile ale vieții, dar după moartea lui,
Truman a continuat neîntrerupt programul sionist.
Și așa a rămas Churchill să răspundă dr-lui Weizmann. Un ziar sionist scria în 1952 că Leopold
Amery, membru al guvernului din care făcea parte și Churchill în 1917, ar fi zis că “dacă evreii
devin majoritari în Palestina, vor face un stat evreiesc acolo”. După 30 de ani de revolte ale