populației țării, era clar că evreii nu vor putea deveni majoritari în Palestina decât dacă arabii vor
fi expulzați cu forța armelor. Dar cine să-i alunge? Roosevelt refuzase. Dr. Weizmann spune că
Churchill promisese c-o va face. Dar nici măcar el n-a putut s-o facă, și a fost dezlegat de
obligație, nu prin moarte, ca Roosevelt, ci prin înfrângerea la alegeri. Autorul, care a fost acolo
tot timpul, spune că înfrângerea a venit de la dr. Weizmann, iritat de ezitarea lui Churchill la
porunca sionistă, căci evreii controlau 100% din mass-media britanică după război și a dedicat-o
victoriei Partidului Laburist, care le promisese că-i va “încuraja pe palestinieni să părăsească
Palestina”. Toți membrii evrei din parlament au devenit imediat socialiști (mai ales de extremă
stângă) și toți sioniștii au celebrat cu încântare înfrângerea celui ce fusese campionul lor în 1906,
1917 și 1939. Dr. Weizmann scrie că victoria socialistă și înfrângerea lui Churchill “a încântat pe
toți liberalii”.
Asta a fost răsplata pe care a primit-o Churchill de la cei pe care i-a slujit fără preget în toate,
timp de 40 de ani. Și-a dat în petec când a refuzat să dea ordin trupelor britanice să golească
Palestina de arabi... Dar când socialiștii britanici aflați la putere au aflat că prima lor sarcină era
să golească Palestina de arabi, au ezitat și ei, și atunci nu s-au mai auzit decât acuzele de
“trădare”. Dr. Weizmann e isteric când scrie despre cum “la trei luni după ce au luat puterea
[socialiștii] au repudiat angajamentul pe care și-l luaseră fața de poporul evreu”. Timp de 40 de
ani, dr. Weizmann a șantajat guvernele lumii și lordul Curzon pare să fie singurul care și-a dat
seama că dacă cineva deschide gura în prezența dr-lui Weizmann și scoate un cât de mic sunet de
politețe, dr. Weizmann îl consideră că “s-a angajat în mod solemn” să facă tot felul de lucruri.
La Biroul colonial ajunsese socialistul Hall, care nici n-a apucat să se așeze bine pe scaun că a și
sosit o delegație a Congresului Sionist Mondial care, spre uimirea lui, spune el, “n-a cerut, a
pretins ca guvernul maiestății sale să facă ce vor sioniștii să se facă”. Zece ani mai târziu,
președintele american Truman va fi la fel de surprins din aceeași cauză. Surprinsul Hall însă a
părăsit curând Biroul colonial, fiind necesar să fie înlăturat (în mod elegant – a fost făcut peer).
Dacă pe plan intern guvernul socialist a fost cel mai catastrofal pentru Anglia istovită de război,
pe plan extern a fost mai bun decât toate, salvând bruma care mai rămăsese din onoarea țării: a
refuzat, indiferent de presiuni, să izgonească palestinienii cu forța armelor din Palestina. Nu i-a
protejat, dar nici nu i-a izgonit. Datorită lui Ernest Bevin, Secretarul afacerilor externe, pe care
autorul îl consideră cel mai mare om de stat britanic al secolului. A fost imediat atacat de toți
politicienii Occidentului ca de o haită de lupi, toți servili până la isterie sionismului. Chiar și
Ernest Bevin, fermier solid din Somerset, s-a resimțit fizic după anii de calomnie, defăimare,
invective și insulte ce-au urmat, dar spiritul lui a rămas neînfrânt, căci și-a dat seama cine e
adversarul și a înțeles ce se întâmplă: că revoluția mondială bolșevică și sionismul sunt două
brațe ale aceleași conspirații de înrobire a popoarelor în folosul unei secte dominante care să
acapareze toată puterea și toate bogățiile. Este, crede autorul, singurul politician al secolului care
a folosit termenul “conspirație” în mod corect, descriind viața politică. I-a spus lui Chaim
Weizmann în față că nu se va lăsa nici lingușit, nici terorizat să facă ceva contrar intereselor
Marii Britanii. Așa ceva dr. Weizmann nu mai auzise din 1904, și indignarea lui a colcăit prin
toate canalele și organizațiile sioniste din lume și s-a revărsat prin mass-media într-un fluviu de
calomnii și invective la adresa lui Ernest Bevin.
Dac-ar fi fost reales, Churchill ar fi trimis probabil trupe britanice să-i izgonească pe palestinieni
din țara lor. Așa pare să indice memorandumul lui din 25 ianuarie 1944, unde spune că “dat fiind
că evreii singuri i-ar bate pe palestinieni, nu văd niciun rău să ne unim forțele cu ale lor, ca să
forțăm ce propun ei să facă cu scindarea țării...” Ăsta era Churchill, cel care zicea că scindarea
Europei e o faptă oribilă. Scindarea Palestinei nu mai era o faptă oribilă. Dar Bevin nu vroia să
continue ce a început Churchill. La insistențele lui, guvernul socialist britanic a declarat că “nu
va accepta ca evreii să fie izgoniți din Europa și să nu mai fie lăsați să trăiască aici fără
discriminare, contribuind astfel la refacerea prosperității europene”. El a înțeles bine natura
șovinismului sionist și care ar fi soluția și, cu toate că n-a putut salva Arabia, cel puțin a amânat