genocidul. A trebuit să mai trimită o comisie să investigheze situația din Palestina și între timp,
imigrația sionistă s-a limitat, spre marea nemulțumire al dr-lui Weizmann, care scrie că “iar s-a
ajuns la povestea veche despre obligațiile față de arabii din Palestina”. Dr Weizmann și-a
mobilizat forțele, care-au acționat organizat, coordonat, concentric, să-l distrugă pe Bevin.
Partidul Conservator, care pierduse alegerile pentru că cel Socialist promisese mai mult
sionismului, a făcut la fel și a început să-l atace pe Bevin ca “antisemit”. Churchill s-a coborât
până acolo, încât l-a acuzat pe Bevin ca “are sentimente ostile evreilor”. Liga evreiască a
Antidefăimării a adăugat la vocabularul său de calomnii epitetul de “bevinist”, ca “hitlerist”. Dar
tot nu s-ar fi întâmplat nimic dacă la moartea lui Roosevelt n-ar fi ajuns Truman președinte, din
vicepreședinte, în Statele Unite.
Când a ajuns președinte, Truman, venit dintr-un orășel din centrul agrar al Americii, avea două
mari defecte: una era totala lui ignoranță despre lume și politica externă, și a doua, formidabila
lui viclenie și pricepere în politica de culise, unde era uns cu toate alifiile. Știa în detaliu cum se
falsifică voturi, cum se fură alegerile, cum se cumpără servicii. Credea că politica e o afacere
unde n-au loc idei, poezii și iluzii. Zâmbind larg, Truman, acest pălărier falit devenit președintele
unei mari puteri fără a fi ales, fiind vice-președinte la moartea președintelui, s-a dus la Potsdam,
l-a găsit pe “Unchiul Joe”, Stalin, “un om de treabă” și a completat sfâșierea Europei și a Asiei
începută de Roosevelt. Apoi a ordonat să fie aruncată bomba atomică peste populația lipsită de
apărare din Hiroshima și din Nagasaki, după care s-a ocupat de alegerile ce urmau să vie, unde se
pricepea bine și unde știa (și a și spus-o) că controlul sionist asupra mașinii de vot e hotărâtor.
De aceea s-a apucat să-l reducă pe Bevin la zero. A cerut ca 100.000 de evrei să fie imediat
transportați în Palestina. Apoi a cerut ca compoziția comisiei de investigație din Palestina să fie
partinică, știind că numai o astfel de comisie va raporta orice i se ordona și va produce un raport
favorabil sionismului. Și-așa în comisie, din patru membri americani doi erau sioniști declarați și
unicul membru britanic era un stângist dușman lui Bevin.
Sosită în Palestina, comisia l-a găsit acolo pe Chaim Weizmann, care a fost singura persoană
importantă pe care a audiat-o comisia. La întoarcere, comisia a recomandat ca 100.000 de
“persoane dezrădăcinate” [adică evrei sioniști] să fie admise în Palestina. Congresul sionist de la
Geneva, care a urmat în 1946, a celebrat cu încântare “angajarea” președintelui american de a
duce 100.000 de noi hazari în Palestina. Participanții la acest congres erau sioniști din Palestina,
care nu mai trebuiau duși nicăieri, și sioniști din America, care n-aveau nicio intenție să se ducă
altundeva și sunt și azi tot în America. Cei 100.000 care trebuiau duși n-au fost reprezentați la
congres și nimeni nu i-a întrebat nimic. Dar dr. Weizmann povestește cum “acest congres a fost
altfel”. Cum s-a pus accentul pe expresii ca “rezistență, apărare, activism”; cum, indiferent de
cuvintele folosite, ce a reieșit a fost “convingerea profundă că trebuie să luptăm împotriva
autorităților britanice, în Palestina sau oriunde altundeva”.
Dr. Weizmann este un scriitor extrem de prudent și subtil, care se ascunde adânc sub expresii
ambigue. Ceea ce spune el, de fapt, este că la congres, sioniștii au decis să reia metoda
terorismului, a asasinării și masacrelor, pe care-au folosit-o așa de bine în sovietizarea Rusiei și
în asasinarea Lordului Moyne. Ce i-a încurajat a fost promisiunea lui Truman de a le mai adăuga
un efectiv de 100.000. De-acum, contau pe faptul că Statele Unite vor tolera orice brutalitate și
cruzime și vor sluji sionismul până în pânzele albe – și-au avut dreptate.
Dar dr. Weizmann a înțeles și el ce se pregătește, și acum, la bătrânețe, s-a îngrozit de opera
vieții lui, căci știa că ce urmează este reîntoarcerea la tradiția levitică a lui Baal-Moloh, care cere
jertfe de sânge uman și să fie slujit prin genocid și masacrarea popoarelor. Văzuse atâta sânge
vărsat de revoluționarii bolșevici și de cei sioniști... În tinerețe se bucurase de masacre și era de
părere că asasinatul e o activitate normală în lupta politică. Ca om matur, se bucurase văzând
ruina Rusiei și fluviile de sânge nevinovat vărsate acolo. Timp de 55 de ani semănase moarte și
distrugere. Necunoscut maselor care suferiseră și muriseră în două războaie, era unul dintre cei
mai puternici oameni din lume. Se ridicase în 1906, când obținuse Declarația Balfour, până când