ajunsese ca cuvântul lui să fie lege prin birourile guvernelor marilor puteri, și monarhii lumii să-l
primească atunci când voia el, nu când voiau ei. Acum, la încununarea operei lui, ezita pe
marginea prăpastiei, în adâncul căreia nu vedea decât sânge curgând fără încetare, o mare de
sânge vărsat de victime nevinovate... cu ce scop? Și-a amintit de Sabatai Zevi și, spune el, n-a
vrut să se plece forțelor demoralizatoare din interiorul mișcării”, să cedeze extremiștilor, cum le
zicea Churchill, sau teroriștilor, cum le ziceau politicienii britanici care-i vedeau ce fac în
Palestina.
Autorul e intrigat de acest moment psihologic în cariera dr. Weizmann, care dintr-o dată, la
bătrânețe, a refuzat să facă ce făcuse cu zel toată viața. Dar de-acum, ce spunea sau făcea el nu
mai avea importanță, căci mașinăria forțelor demoralizatoare [citește terorismul] fusese
perfecționată și funcționa și fără el. N-a mai primit votul de încredere și a fost înlocuit din
fruntea Organizației Sionismului Mondial. A fost dat la o parte așa cum îl dăduse el la o parte pe
dr. Herzl cu 40 de ani în urmă. Cu hazarii lui din Rusia îl înlăturase pe Herzl, pentru că acesta
acceptase Uganda și nu mai cerea Palestina. Acum a fost înlăturat pentru că se opunea regimului
de teroare, asasinat și genocid pe care-l începeau sioniștii în Palestina și asta însemna din nou
renunțare la Palestina.
Încă dinainte, scriind despre asasinarea lordului Moyne, Chaim Weizmann vorbea despre nevoia
de “a smulge dintre noi din rădăcină răul ăsta vechi, fenomenul ăsta total ne-evreiesc”. Așa scria
el pentru alții, căci cei din ghetourile talmudice din Rusia știau bine că asasinatul politic este,
dimpotrivă, un fenomen tipic atmosferei conspiratoare revoluționare a acestor ghetouri. Când
vorbea în fața unei adunări sioniste recunoștea cu sinceritate: “Ce altceva e teroarea din Palestina
decât răul nostru vechi sub o nouă formă?” Acest “rău vechi” al sionismului se ridicase în fața
dr-lui Weizmann la sfârșitul carierei lui, în 1946, la Congresul de la Geneva, ca diavolul la ora
socotelilor în fața celui ce-a făcut pact cu el. În 1949, când dr. Weizmann își scria istoria vieții
lui și-a sionismului, îl vedea clar. Asasinarea lordului Moyne, scrie el, “aruncă lumină asupra
abisului în care ne prăbușește terorismul [nostru]“. A mai trăit să vadă cele aproape un milion de
victime ale terorismului israelo-hazar din Palestina.
Din momentul în care dr. Weizmann n-a mai fost conducătorul sionismului, “activiștii” (cum își
ziceau ei; “teroriștii”, cum le spun oamenii care știu despre ce vorbesc) au preluat puterea în
Israel (și în lume). Primul lor gest a fost să-i alunge pe britanici din Palestina, căci nu mai aveau
nevoie de “mandat”. Dacă trupele britanice încercau să se apere sau să apere vreuna dintre
victimele arabe, sioniștii țipau “antisemitism!” și americanii săreau în capul britanicilor vinovați
de “antisemitism”. Aceasta a început cu asasinarea lordului Moyne și a continuat pe tot parcursul
celui de-al doilea război mondial, astfel încât Oliver Stanley, secretarul britanic pentru colonii,
deși era “un prieten adevărat” pentru sioniști (au spus chiar ei), a declarat în 1944 că Marea
Britanie a avut mari greutăți în război din cauza terorismului israelian în Palestina. Apoi, în
1946 - 47 , israelienii au început să asasineze soldați britanici, masacrându-i în somn, punându-le
bombe-capcană etc., uneori cu semnătura Thorei-Talmudului clară, ca atunci când teroriștii
israelieni au ucis prin tortură doi sergenți britanici nevinovați și apoi le-au lăsat cadavrele să
atârne de copaci, ca în legenda despre Aman și Estera, ca să anunțe lumii că terorismul și
masacrele din Palestina sunt împlinirea legii iudaice.
Guvernul britanic, atacat de presa britanică și americană, care făcea spume la gura despre
“antisemitism” când teroriștii hazari masacrau semiții și ne-semiții din Palestina, nu îndrăznea
să-și apere soldații, care scriau :”La ce ne folosește compătimirea guvernului pentru cei
asasinați... nu mai suntem o nație cu destul curaj să menținem legalitatea și ordinea?” (Times).
Dar era chiar așa: guvernul britanic și cel american nu mai sunt guvernele libere ale unor țări
suverane, ci sclave sionismului. Deci guvernul britanic s-a adresat organizației supranaționale a
națiunilor Unite, neîndrăznind să-și apere cetățenii de masacrele teroriste israeliene. Cu ajutorul
a tot felul de delegați (din Haiti, Liberia, Honduras etc.) care n-aveau prea mare habar,
Organizația Națiunilor Unite a desemnat un “Comitet Special al Națiunilor Unite pentru