mondială a colaborat cu sionismul la împlinirea “reîntoarcerii” promise în doctrina levitică,
pentru care s-a smuls arabilor teritoriul, deși politicienii Occidentului își umflau plămânii
proclamând că “războiul nu va aduce nimănui noi cuceriri teritoriale”.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, sionismul era pe ducă în Palestina și în 1939
Parlamentul britanic, după 20 de ani, voia să abandoneze mandatul și să-și retragă forțele, lăsând
toți palestinienii, fie arabi, fie evrei, reprezentați în parlamentul țării. Dar după o convorbire
intimă cu Chaim Weizmann, cum s-a văzut, Churchill a promis că, după război, îi va “clădi un
stat de 3 sau 4 milioane de evrei în Palestina”, iar Chaim Weizmann a primit de la americani
armele cu care să-i înarmeze pe evreii de-acolo. În tot anul 1944, scrie Churchill, el a împins
înainte ambițiile sioniste. În discursuri publice ațâța la răzbunare talmudică sângeroasă, zicând
despre tratamentul aplicat evreilor din Ungaria: “Toți cei amestecați în această crimă care ne vor
cădea în mână, inclusiv cei obligați să urmeze ordinele primite... vor fi uciși după ce se va dovedi
că au avut un amestec... Trebuie să se facă declarații publice, astfel încât toți cei implicați să fie
vânați și uciși” (11 iulie 1944).
Aici, Churchill, ca și Roosevelt și Eden, descrie executarea prizonierilor de către naziști numai
ca o crimă împotriva evreilor, pentru că de executarea prizonierilor ne-evrei acestor trei mari
umanitariști nu le păsa nici cât negru sub unghie – deși am văzut mai sus că erau evrei și printre
cei care executau prizonierii, chiar dacă erau și printre victime. Scrie Churchill la 26 iulie 1944,
ca răspuns la cererea lui Chaim Weizmann de a le furniza armament evreilor din Palestina: “Îmi
place ideea că evreii îi vor ucide pe cei care i-au ucis pe coreligionarii lor în Europa Centrală și
cred că și în Statele Unite ideea asta va plăcea mult. Cred că evreii înșiși vor să se bată cu nemții
oriunde. Desigur, cu nemții se vor bate”. Dar când scria asta, Churchill știa bine că armamentul
mergea în Palestina, unde populația băștinașă de milenii nu-și va ceda propria țară fără luptă și
evreii hazari se pregăteau să-i facă să dispară. Într-o remarcă privată, nu pentru ochii publicului,
despre Palestina, Churchill scria la 6 iulie 1945 “să se mai ocupe și altcineva” și că e rândul
americanilor să pună umărul. Astfel, Churchill, această marionetă sionistă, în particular obosise,
dar în public continua să bată toba sionistă, cu un zel de care se mirau chiar și sioniștii. La fel,
Roosevelt zicea în secret glumind cu bunul lui amic, Stalin, că i-ar da bucuros regelui Ibn Saud
cei 6 milioane de evrei din Statele Unite, dar a rămas slugă sionistă plecată până în clipa morții.
În 1945, sioniștii aveau armament. Trupele instruite care să-l folosească veneau din Europa
comunizată cu ajutorul Occidentului și politicienii de toate culorile din Anglia și America erau
pregătiți să aplaude orice agresiune, invazie, persecuție sau genocid ar fi comis cei duși din
Europa comunizată în Palestina. Gata de aplauze era mai ales Partidul Socialist din Anglia,
căruia-i place să-și zică Laburist și “apărător al săracilor, al celor oprimați și lipsiți de apărare”.
Folosindu-se dintotdeauna de promisiunea demagogică de a da pensie tuturor, ajutor de șomaj,
îngrijire medicală gratuită, ajutor economic pentru cei săraci, a mizat acum pe sionism pentru
succes electoral și a promis că dacă va fi ales, îi va sărăci și devasta și mai mult pe palestinieni,
care erau mai săraci decât fuseseră cei mai săraci englezi vreodată în istorie, că-i va alunga din
vetrele lor și-i va oprima și mai mult pe acești oameni care erau mai lipsiți de apărare și mai
oprimați decât fuseseră vreodată cei mai oprimați dintre englezi. Clement Attlee, șeful laburist, a
zis în 1944: “Să încurajăm arabii să iasă din Palestina când vor intra evreii, să fie compensați
pentru pământul lor și transmutați în altă parte organizat, cu grijă și finanțat cu generozitate”.
După 12 ani, palestinienii, „încurajați” de bombele cu care erau masacrați în propria patrie, încă
flămânzeau fără cămin în lagăre de refugiați, prin țările arabe învecinate. Iar Partidul Laburist,
care vorbise așa de frumos despre compensarea și finanțarea lor generoasă, făcea spume la gură,
cerând ca palestinienii dezrădăcinați să fie și mai drastic maltratați și persecutați. Căci socialiștii
britanici știau că, sub pretextul că se apără de nemți, sioniștii se înarmaseră până-n dinți ca să
cotropească Palestina. Generalul Wavell, administrator la fața locului, îl anunțase pe Churchill
despre asta, fapt care i-a displăcut dr-lui Weizmann, și, ca urmare, generalul Wavell, unul dintre