toate canalele și organizațiile sioniste din lume și s-a revărsat prin mass-media într-un fluviu de
calomnii și invective la adresa lui Ernest Bevin.
Dacă ar fi fost reales, Churchill ar fi trimis probabil trupe britanice să-i izgonească pe
palestinieni din țara lor. Așa pare să indice memorandumul lui din 25 ianuarie 1944, unde spune
că “dat fiind că evreii singuri i-ar bate pe palestinieni, nu văd niciun rău să ne unim forțele cu ale
lor, ca să forțăm ce propun ei să facă cu scindarea țării...” Acesta era Churchill, cel care spunea
că scindarea Europei e o faptă oribilă; scindarea Palestinei nu mai era o faptă oribilă. Dar Bevin
nu voia să continue ce începuse Churchill. La insistențele lui, guvernul socialist britanic a
declarat că “nu va accepta ca evreii să fie izgoniți din Europa și să nu mai fie lăsați să trăiască
aici fără discriminare, contribuind astfel la reconstruirea prosperității europene”. El a înțeles bine
natura șovinismului sionist și care ar fi soluția și, deși n-a putut salva Arabia, cel puțin a amânat
genocidul. A trebuit să mai trimită o comisie să investigheze situația din Palestina, și între timp,
imigrația sionistă s-a limitat, spre marea nemulțumire a dr-lui Weizmann, care scrie că “iar s-a
ajuns la povestea veche și necinstită despre obligațiile față de arabii din Palestina”.
Dr. Weizmann și-a mobilizat forțele, care-au acționat organizat, coordonat, concentric, să-l
distrugă pe Bevin. Partidul Conservator, care pierduse alegerile pentru că cel Socialist promisese
mai mult sionismului, a făcut la fel, și a început să-l atace pe Bevin ca “antisemit”. Churchill s-a
coborât până într-acolo, încât l-a acuzat pe Bevin că “are sentimente ostile evreilor”. Liga
evreiască a Antidefăimării a adăugat la vocabularul său de calomnii epitetul de “bevinist”, ca
sinonim cu “hitlerist”. Dar tot nu s-ar fi întâmplat nimic dacă la moartea lui Roosevelt n-ar fi
ajuns Truman, din vicepreședinte, președinte în Statele Unite.
Când a ajuns președinte, Truman, venit dintr-un orășel din centrul agrar al Americii, avea două
mari defecte: unul era totala lui ignoranță despre lume și politica externă și al doilea, formidabila
lui viclenie și pricepere în politica de culise, unde era uns cu toate alifiile. Știa în detaliu cum se
falsifică voturi, cum se fură alegerile, cum se cumpără servicii. Considera că politica e o afacere
unde n-au loc idei, poezii și iluzii. Zâmbind, Truman, acest pălărier falit devenit președintele
unei mari puteri fără a fi ales, fiind vicepreședinte la moartea președintelui, s-a dus la Potsdam, l-
a considerat pe “Unchiul Joe” Stalin “un om de treabă” și a completat sfâșierea Europei și a
Asiei începute de Roosevelt. Apoi a ordonat să fie aruncată bomba atomică peste populația
lipsită de apărare din Hiroshima și din Nagasaki. Apoi s-a ocupat de alegerile ce urmau să vină,
unde se pricepea bine și știa (a și spus-o) că controlul sionist asupra mașinii de vot e hotărâtor.
De aceea s-a apucat să-l reducă pe Bevin la zero. A cerut ca 100.000 de evrei să fie imediat
transportați în Palestina. Apoi a cerut ca compoziția comisiei de investigație din Palestina să fie
partinică, știind că numai o astfel de comisie va raporta orice i se ordonă și va produce un raport
favorabil sionismului. Și așa, în comisie, din patru membri americani doi erau sioniști declarați și
unicul membru britanic era un stângist ostil lui Bevin.
Sosită în Palestina, comisia l-a găsit acolo pe Chaim Weizmann, care-a fost singura persoană
importantă pe care comisia a audiat-o. La întoarcere, comisia a recomandat ca 100.000 de
“persoane dezrădăcinate” [adică evrei sioniști] să fie admise în Palestina. Congresul Sionist de la
Geneva care-a urmat în 1946 a celebrat cu încântare “angajarea” președintelui american de a
duce 100.000 de noi hazari în Palestina. Participanții la acest congres erau sioniști din Palestina,
care nu mai trebuiau duși nicăieri, și sioniști din America, care n-aveau nicio intenție să se ducă
în altă parte și sunt și azi tot în America. Cei 100.000 care trebuiau duși n-au fost reprezentați la
congres și nimeni nu i-a întrebat nimic. Dar dr. Weizmann povestește cum “acest congres a fost
altfel”; cum s-a pus accentul pe expresii ca “rezistență, apărare, activism”; cum, indiferent de
cuvintele folosite, ce-a reieșit a fost “convingerea profundă că trebuie să luptăm împotriva
autorităților britanice în Palestina sau oriunde altundeva”.
Dr. Weizmann este un scriitor extrem de prudent și subtil, care se ascunde adânc sub expresii
ambigue. Ceea ce spune el de fapt aici este că la congres, sioniștii au decis să reia metoda