terorismului, a asasinării și masacrelor, pe care-au folosit-o așa de bine în sovietizarea Rusiei și
în asasinarea lordului Moyne. Ce i-a încurajat la aceasta a fost promisiunea lui Truman de a le
mai adăuga un efectiv de 100.000. De-acum, contau pe faptul că Statele Unite vor tolera orice
brutalitate și cruzime și vor sluji sionismul până-n pânzele albe – și-au avut dreptate.
Dar dr. Weizmann a înțeles și el ce se pregătește și acum, la bătrânețe, s-a îngrozit de opera vieții
lui, căci știa că ceea ce va urma va fi reîntoarcerea la tradiția levitică a lui Baal-Moloh, care cere
jertfe de sânge uman și să fie slujit prin genocid și masacrarea popoarelor. Văzuse atâta sânge
uman vărsat de revoluționarii bolșevici și de cei sioniști... În tinerețe se bucurase de masacre și
era convins că asasinatul este un fapt normal în lupta politică. La maturitate, se bucurase văzând
ruina Rusiei și fluviile de sânge nevinovat vărsate acolo. Timp de 55 de ani semănase numai
moarte și distrugere. Necunoscut maselor care suferiseră și muriseră în două războaie, era unul
dintre cei mai puternici oameni din lume. Se ridicase din 1906, când obținuse Declarația Balfour,
și ajunsese ca cuvântul lui să fie lege prin birourile guvernelor marilor puteri și monarhii lumii îl
primeau când voia el, nu când voiau ei. Acum, la încununarea operei lui, ezita pe marginea
prăpastiei, în adâncul căreia nu vedea decât sânge omenesc curgând fără încetare, o mare de
sânge vărsat de victime nevinovate... cu ce scop? Și-a amintit de Sabatai Zevi. Și, spune el, n-a
vrut “să se plece unor forțe demoralizatoare din interiorul mișcării”, adică să cedeze
“extremiștilor”, cum le zicea Churchill, sau “teroriștilor”, cum le ziceau administratorii britanici
care-i vedeau ce fac în Palestina.
Autorul este intrigat de acest moment psihologic în cariera dr-lui Weizmann, care dintr-o dată, la
bătrânețe, a refuzat să facă ce făcuse cu zel toată viața. Dar de-acum, ce zicea sau făcea el nu mai
avea importanță, căci mașinăria “forțelor demoralizatoare” [citește terorismului] fusese
perfecționată și funcționa și fără el. N-a mai primit votul de încredere și a fost înlocuit din
fruntea Organizației Sionismului Mondial. A fost dat la o parte așa cum îl dăduse el la o parte pe
dr. Herzl cu 40 de ani în urmă. Cu hazarii lui din Rusia îl înlăturase pe Herzl pentru că acesta
acceptase Uganda și nu mai cerea Palestina. Acum a fost înlăturat pentru că se opunea regimului
de teroare, asasinat și genocid pe care-l începeau sioniștii în Palestina și asta însemna din nou
renunțarea la Palestina. Încă dinainte, scriind despre asasinarea lordului Moyne, Chaim
Weizmann vorbea despre nevoia de “a smulge dintre noi din rădăcină răul ăsta vechi...
fenomenul acesta total ne-evreiesc”. Așa scria el pentru alții, căci cei din ghetourile talmudice
din Rusia știau bine că asasinatul politic este, dimpotrivă, un fenomen tipic atmosferei
conspiratoare revoluționare a acestor ghetouri. Când vorbea în fața unei adunări sioniste,
recunoștea cu sinceritate: “Ce altceva este teroarea din Palestina decât răul nostru vechi sub o
nouă formă?”. Acest “rău vechi” al sionismului se ridicase în fața dr. Weizmann la sfârșitul
carierei lui, în 1946, la Congresul de la Geneva, ca diavolul la ora socotelilor în fața celui ce-a
făcut pact cu el. În 1949, când își scria istoria vieții lui și-a sionismului, dr. Weizmann îl vedea
clar. Asasinarea lordului Moyne, scrie el, “aruncă o lumină asupra abisului în care ne prăbușește
terorismul [nostru]“. A mai trăit să vadă cele aproape un milion de victime ale terorismului
israelo-hazar din Palestina.
Din momentul în care dr. Weizmann n-a mai fost conducătorul sionismului, “activiștii” (cum își
ziceau ei; “teroriștii”, cum le spun oamenii care știu despre ce vorbesc) au preluat puterea în
Israel (și în lume). Primul lor gest a fost să-i alunge pe britanici din Palestina, căci nu mai aveau
nevoie de “mandat”. Dacă trupele britanice încercau să se apere sau să apere vreo victimă arabă,
sioniștii țipau “antisemitism!” și americanii săreau pe capul britanicilor vinovați de antisemitism.
Asta a început cu asasinarea lordului Moyne și a continuat tot timpul celui de-al doilea război
mondial, astfel încât Oliver Stanley, secretarul britanic pentru colonii, deși era “un prieten
adevărat” pentru sioniști (cum au spus-o chiar ei), a declarat în 1944 că Marea Britanie a avut
mari greutăți în război din cauza terorismului israelian în Palestina. Apoi, în 1 946 - 47 , israelienii
au început să asasineze soldații britanici, masacrându-i în somn, punându-le bombe-capcană etc.,
uneori cu semnătura Thorei-Talmudului clară, ca atunci când teroriștii israelieni au ucis prin