Truman a recunoscut statul Israel. Delegații americani la ONU n-au vrut să creadă și s-au repezit
la telefon, ca să dea la Casa Albă peste dr. Weizmann, care le-a dat porunci repetate de
președintele Truman după Weizmann. Tot din Washington, dr. Weizmann s-a declarat imediat
președintele statului Israel, iar președintele Truman, care-l avea în biroul său tot timpul fără titlu,
l-a primit acum în această calitate, declarând că “acesta este momentul suprem al vieții lui”.
Arthur Koestler, care a fost de față, spune că arabii au fugit din Haifa, Tiberia, Jaffa și alte orașe
și apoi din întreaga țară, imediat ce-au auzit de genocidul de la Deir Yasin, astfel că, scrie
Koestler, “pe data de 14 mai, toți fugiseră, în afară de câteva mii”.
Iată cum descrie chiar Truman, 8 ani mai târziu, faptele: “Dr. Chaim Weizmann... m-a vizitat la
19 noiembrie și după câteva zile am primit o scrisoare datată 27 noiembrie, în care Weizmann
zicea că unii de-ai noștri fac presiuni prea mari și nepotrivite asupra delegațiilor [la ONU]. Nu
numai că erau presiuni mai mari decât am văzut în viața mea, dar și Casa Albă era incriminată.
Nu cred c-am văzut vreodată așa presiuni și propagandă la Casa Albă ca cele de-acum.
Insistențele câtorva conducători sioniști extremiști – motivați politic și care făceau amenințări
politice – mă jenau și mă tulburau. Unii chiar spuneau să forțăm alte națiuni suverane să voteze
favorabil sionismului în Adunarea Generală”.
Dar, deși în 1956 Truman se arăta indignat de aceste amenințări și pretenții, în 1947 a făcut tot ce
i-a poruncit Weizmann. “În fiecare zi, scrie Truman, se afla despre noi violențe în Palestina... dar
presiunile evreilor asupra Casei Albe n-au scăzut după ce s-a votat pentru divizarea Palestinei la
ONU. Indivizi și organizații îmi cereau, de obicei pe un ton cam răstit și pătimaș, să-i opresc pe
arabi, să-i opresc pe britanici din a sprijini pe arabi, să le dau trupe americane, să fac asta, să fac
aia”. Truman a căutat să se ascundă, zicând că nu e în biroul său, chiar și de dr. Weizmann, dar
după acest act de rezistență eroică a fost vizitat la 13 martie 1948 de un evreu cu care făcuse
afaceri pe vremuri, și care-a fost așa de înduioșat de “suferințele evreilor” (câteva zile înainte de
masacrul de la Deir Yasin) încât Truman a acceptat să nu se mai ascundă de dr. Weizmann (la 18
martie). Apoi Truman sare câteva săptămâni și tace chitic în povestea lui despre masacrul de la
Deir Yasin și alte masacre sioniste, mărginindu-se să spună: “Specialiștii de la Departamentul de
Stat pentru Orientul Apropiat se opuneau aproape fără excepție ideii unui stat evreiesc... cu
regret trebuie să spun că unii dintre ei aveau înclinații spre antisemitism”.
Truman reia narațiunea peste două luni, remarcând că divizarea Palestinei n-a fost prea pașnică,
dar s-a reușit ca evreii să-și controleze “teritoriul lor”. Spune Truman: “Acum, că și-au
proclamat statul Israel, m-am decis să acționez imediat și să-i dau recunoașterea Statelor Unite.
La 11 minute după ce s-a proclamat statul Israel, Charlie Ross, secretarul meu de presă, a dat
presei declarația recunoașterii de către Statele Unite a statului Israel. Am auzit că unii politicieni
de carieră din Departamentul de Stat au fost surprinși”. Truman uită să pomenească de “cel mai
glorios moment al vieții lui” și uită să explice de ce se ascundea de Weizmann. A fost reales
președinte după 6 luni și, pe când autorul scria această carte, mai trăia în mare desfătare,
zâmbind cu gura până la urechi, încântat de sine însuși și de ce se întâmpla în statul Israel. În
1956 a primit un titlu de doctor honoris causa din partea Universității din Oxford, ca atâția tirani
comuniști, cu o singură voce de protest din partea unei femei care a pomenit că el a bombardat în
mod inutil Hiroshima și Nagasaki.
Dr. Weizmann a început să se ocupe imediat de Bevin din Anglia, despre care auzise “că face
presiuni necuvenite asupra dominioanelor britanice să nu recunoască statul Israel”. Dar dr.
Weizmann se pricepea mai bine ca oricine să facă presiuni. Și iată că sionismul a reușit ce n-au
reușit războaie și calamități, și anume să învrăjbească națiunile din Commonwealth-ul britanic.
Căci dintr-o dată sionismul a avut mai mare cuvânt în Ottawa, Canberra, Cape Town și
Wellington decât primul ministru britanic. Este uluitor, spune autorul, miracolul de coordonare,
organizare și control al forțelor oculte, ale căror porunci au fost ascultate imediat în Canada,
Australia, Africa de Sud și Noua Zeelanda, țări de care Palestina e departe și în care evreii erau
în număr foarte mic. Aceste țări au fost construite de englezi și s-au simțit întotdeauna parte din