Strâmbătatea aceasta e nouă în istoria Occidentului și demonstrează dominația sionistă asupra
guvernelor occidentale, care au refuzat reparații pentru Austria, prima victimă a nazismului,
pentru că exista riscul ca acolo să beneficieze de reparații și victime reale ale nazismului care nu
erau evrei.
Capitolul 44: Instrumentul mondialCel de-al doilea război mondial a avut trei rezultate: extinderea bolșevismului în Europa, crearea
prin forța armelor a statului sionist și instaurarea unui început de guvern mondial supranațional,
prin sacrificarea suveranității și vieții naționale a popoarelor. Căci atât comunismul, cât și
sionismul, nu sunt decât instrumente pentru crearea guvernului mondial. Ideea acestui guvern
mondial apare în documentele lui Adam Weishaupt, e regăsită în numeroase locuri în secolul 19
și e descrisă cu precizie în Protocoalele Sionului din 1905. A fost ideea principală insuflată de
House în creierul lui Wilson, care credea că e ideea lui, și s-a întruchipat după primul război
mondial în “Liga națiunilor,” născută întâi sub numele de “Liga pentru impunerea forțată a
păcii”. Masele n-au avut o idee clară despre ce înseamnă această ligă, politicienii vânduți care
conduc popoarele au acceptat-o, dar Congresul american a respins-o imediat ce s-a lămurit ce e.
În cei 20 de ani interbelici s-a văzut clar că liga n-a avut succes în a face nici cea mai scurtă pace
pe undeva și că e greu să smulgi popoarelor suveranitatea lor națională. Neostenite, forțele oculte
au început să-i pregătească renașterea încă dinaintea celui de-al doilea război mondial. Singurul
lucru la care lucrau cu râvnă politicienii din fruntea guvernelor naționale a fost cum să-și
despoaie popoarele de suveranitatea lor națională. Roosevelt (spune Morris V. Rosenbloom,
biograful lui Bernard Baruch) încă din 1923, după ce-a paralizat, și-a petrecut timpul în pat,
făcând planuri pentru un guvern mondial, pe care l-a botezat “Națiunile Unite”. În Anglia,
Winston Churchill, acest “campion al națiunii”, a devenit în 1936 președintele unei asociații
internaționale numite “Noua Societate a Commonwealth-ului” care milita pentru crearea unei
“forțe polițienești care să mențină pacea” și la 26 noiembrie 1936 a explicat că “Noua Societate”
se distinge de alte societății pentru pace prin faptul că “noi vrem să folosim forța împotriva
agresiunii ca să sprijinim legea”. Churchill n-a dezvăluit care sau a cui lege va fi menținută
forțat, dar a pus accentul pe folosirea forței. De fapt, toate organizațiile care se declară că
militează pentru pace spun că vor folosi forța ca să determine oamenii să facă tot felul de lucruri;
ce au toate în comun e că vor să forțeze oamenii.
Deci era de așteptat ca în august 1941, atunci când Roosevelt și Churchill s-au întâlnit ca să
finalizeze Carta Atlanticului, Churchill să spună că “opinia publică va fi dezamăgită dacă nu
vede că s-a înființat o organizație internațională care să mențină pacea după război”. Autorul,
care era în Anglia și-a văzut anunțul, a văzut și că opinia publică nu era nici dezamăgită, nici
încântată, deoarece habar n-a avut de ceea ce fac conducătorii popoarelor în secret, împotriva
suveranității lor naționale, căci, cum spune chiar Churchill, “Roosevelt vorbea și acționa liber de
orice obligații... și eu la fel din partea Marii Britanii, cu aproape egală libertate de acțiune. Iar
faptul că extrem de puțini au fost informați ne-a fost de mare folos... Majoritatea acordurilor
între țările noastre s-au făcut prin contacte personale [între el și Roosevelt] în perfect acord”.
“Organizația Mondială”, spune Churchill, era preocuparea lor principală, împreună cu generalul
Smuts din Africa de Sud și conducătorii guvernelor celorlalte țări ale Commonwealth-ului, iar
milioanele de oameni care piereau în război habar n-aveau pentru ce se bat. În 19 44 , Churchill
deja scosese la iveală termenul de “instrument mondial”, dar din nou ne punem întrebarea:
instrumentul cui și ca să facă ce? Lozinca pentru adormit publicul era “împiedicarea unui nou
război”, dar cine urma să provoace un nou război? Că doar la Havana în 1898 și la Pearl Harbor
în 1941 adevăratul agresor au fost Statele Unite, care au înscenat agresiunea, și cel de-al doilea
război mondial a fost pornit de Uniunea Sovietică, care acum era victorioasă și beneficia cel mai
mult de pe urma războiului, prin darurile pe care Roosevelt și Churchill i le făceau cu amândouă
mâinile. Așa că lozinca despre “împiedicarea unui nou război” suna fals și găunos chiar în cele