Ilustrativ este și Ben Hecht, cel care-a scris că Hristos trebuia făcut carne tocată – o expresie pe
care cu 100 de ani în urmă editurile n-ar fi publicat-o. “Patruzeci de ani am trăit în America, scrie
Ben Hecht, și n-am întâlnit niciodată antisemitismul și nu m-am gândit nici pe departe la el”. De
aceea, spune el, nu vrea să plece nicăieri din America. Și după aceea spune că de câte ori aud de
asasinarea unui soldat britanic în Palestina “evreii din America sărbătoresc în inima lor”. Ei n-au
întâlnit antisemitism și ură; dar ura spontană pentru alții e vie în ei.
Altă carte care n-ar fi fost publicată acum 100 de ani este „Căutarea” de Meyer Levine, care
ilustrează de ce-i era teamă lui Sylvain Lévi când avertiza împotriva “tendințelor explozive” ale
evreilor ashkenazi din răsărit. Lévine, născut în America din părinți evrei din răsăritul Europei și
crescut în ura pentru ruși și polonezi, urăște și America și s-a angajat în agitație bolșevică la
Chicago. În cartea lui povestește cum toată viața a încercat să scape de “evreime” și apoi să se
scufunde din nou în “evreime”. El explică cum a crescut această perversitate mistică obligatorie
a sentimentului hazarilor din Asia că ei sunt “neamul ales” de Iehova în Palestina, acum mii de
ani. “Toți evreii de peste tot”, spune el, se întreabă mereu, ca și el: “Ce sunt eu? Ce caut aici?”
Apoi descrie cazul Leopold-Loeb: doi tineri evrei bogați din Chicago au mutilat și ucis un
copilaș, tot evreu, zicând: “Cred că sub oroarea reală pe care o inspiră cazul, oroarea la ideea că
ființe umane ascund în ele impulsuri la crimă dincolo de impulsurile simple, cauzate de lăcomie
și ură, zace un sentiment ascuns de mândrie pentru acești doi tineri sclipitori, de simpatie pentru
ei, care au fost dominați de curiozitatea lor intelectuală, mândria că acest nou fel de criminalitate,
această nouă treaptă, a fost inventată tot de evrei. Într-un amestec de confuzie și uimire și cu acea
căutare mondenă ‘de experiențe noi’, simțeam cum îi înțeleg, simțeam cum eu, în special, fiind
un tânăr intelectual evreu, eram înrudit cu ei”.
În alt loc descrie cum el, care nu era muncitor și n-avea nimic de-a face cu uzinele metalurgice,
ci era “voluntar” (adică agitator) printre greviștii de-acolo, fiind de față la o confruntare cu
poliția la care au fost victime de ambele părți (el “fugise, ca toți ceilalți” când a început să fie
periculos), a organizat împreună cu alți “voluntari” (citește: agitatori) după confruntare, o
adunare la care a arătat diapozitive luate la fața locului, unde a înlocuit descrierea reală cu alte
descrieri, inventate de el, astfel încât să incite cât mai mult la violență. Apoi descrie valul de ură
din masa de ascultători și zice: “Am simțit atunci adevăratul sens al pericolului puterii, am simțit
cum cu câteva cuvinte puteam să dezlănțui violența... Dacă alteori mă simțeam exclus, fiind
străin, artist și evreu, acum simțeam că există acțiunea universală... am simțit că poate unul
dintre motivele pentru care evreul este reformist social este nevoia lui de-a se contopi în aceste
mișcări în care să-și înece propriile probleme”. Asta amintește de remarca lui Maurice Samuel
din 1924: “Noi, evreii, suntem distrugătorii și vom rămâne distrugători pe veci”. Numai ațâțând
“gloata” se simte Levine, “străinul inclus” și simte că “problemele lui” au fost rezolvate.
Ațâțarea “gloatei” este unul din subiectele principale ale Protocoalelor Sionului din 1905. Când
avea el 20 de ani, scrie Levine, “sionismul nu era prea răspândit printre evreii din America, și în
1925 , când cei tineri s-au lăsat antrenați la adunări sioniste, auzeau acolo o engleză cu puternic
accent rusesc sau idiș. Pe familia mea n-o interesa deloc mișcarea”. Ca și la Morgenthau,
schimbarea s-a făcut în decurs de-o generație: părinții lui Levine imigraseră dintr-o țară unde
chipurile fuseseră “persecutați” și erau mulțumiți să prospere în noua țară. Fiul însă, nu. Curând
era în Palestina, unde-i ura pe palestinieni, de care nici nu auzise înainte. Povestește ca o glumă
bună cum un palestinian a venit însetat peste câmp și a cerut voie umil să bea apă. Levine și
prietenii lui i-au arătat un butoi din care arabul a băut cu recunoștință, în râsetele lor, căci era
butoiul din care beau caii. După 10 ani era în Germania și lua parte la răzbunarea talmudică. Era
corespondentul unui ziar american și împreună cu un alt corespondent evreu cutreiera înarmat
Germania într-un jeep, jefuind și distrugând după pofta inimii. Levine povestește cum răbdarea
cu care nemțoaicele se supuneau “cuceritorilor” îl incitau pe el și prietenul lui să le violeze, căci
“uneori ura se ridica la așa înălțimi, încât simțeam nevoia absolută să facem acte de violență”. A
discutat cu prietenul lui condițiile ideale pentru aceste acte în care “trebuie să le arunci jos și să